Mi-a luat mult timp, preţ de ani de zile, să înţeleg că oamenii nu acţionează conform raţiunii şi nici măcar conform mobilurilor şi intereselor (chiar dacă aparent acestea există). Nici acţiunile, nici deciziile pe care le iau nu sunt susţinute din spate de motive raţionale. Iar emoţia şi afectivitatea, despre care se vorbeşte atât de mult şi de inutil în psihologie, nu sunt decât un strat gros de tempera care ascunde impulsul uman real. Şi nu, nici instinctul nici intuiţia nu îi animă pe oameni – însă acestea din urmă sunt două instrumente puternice de orientare pentru două categorii de oameni (instinctivii – mai primitivi, intuitivii – mai evoluaţi) care au ştiut să cultive acest sistem interior de semnalizare.

Ceea ce îi animă pe oameni în mod continuu este căutarea de energie. Că este vorba de energie fizică (procurată prin hrană, mâncare, căldură, adăpost, odihnă), energie intelectuală (hrana pentru creier) sau afectivă (comunicarea, viaţa socială, prietenii, viaţa în cuplu etc.), căutarea de energie orientează tot ce există. Iar, în ceea ce îl priveşte pe om, necesitatea celor trei tipuri de energie de mai sus îl face adeseori să uite de fărâma de Dumnezeu din el şi, prin urmare, de nevoia celei mai preţioase energii: cea spirituală. Depărtarea şi uneori ruperea legăturii cu Dumnezeu îl fac pe om, pe parcursul vieţii, să confunde Sursa cu cele mai variate miraje (a se citi ispite) care îi apar în cale, conform legii atracţiei. Cel mai comun caz este acela în care cineva întoarce cu totul spatele vieţii de până atunci, pentru că i-a ieşit în cale o fiinţă-totală, în care pare să regăsească sursa care-i satisface nevoia energetică cea mai profundă. Fals, pentru că într-o relaţie matură nimeni nu ia energie de la nimeni – mirajul dispare curând, iar trezirea este adeseori brutală.

Dar, dacă tot vorbim de energie spirituală, există vreun „rezervor” intern care poate să îl susţină pe un om intervale determinate de timp, la nevoie (care acţionează ca un generator care intră în funcţiune când alimentatorul a ieşit din priză) ? Da, există. Eu îl numesc depozitul de iubire … este ca un rezervor intern care, pe lângă rolul de a satisface nevoia energetică minimă, indiferent ce se întâmplă cu alimentarea din mediul extern, mai are şi alte funcţii. Una dintre funcţii este echilibrul şi menţinerea umanului.  Cu alte cuvinte, cineva cu un depozit bogat de iubire nu este capabil să facă rău conştient altora, nici dacă îi apar în cale „o mie de ispite”. O altă funcţie este reglarea percepţiei realului: cineva cu un depozit bogat de iubire va fi mai puţin predispus la a recepta lumea în termeni egotici sau de a judeca. Şi în fine, o altă funcţie este orientarea spre misiunea în viaţă (ca o servodirecţie :)).

Dar, dacă tot vorbim de depozitul de iubire, cum se construieşte el? Bazele lui se aşează fundamental în copilărie (în care părinţii reproduc rolul simbolic al lui Dumnezeu)- după care, depinde de copilul devenit adult dacă a ştiut să sporească acest capital primit de la cei care l-au crescut, sau l-a risipit. Uneori, omul respectiv pleacă la drum cu un capital atât de scăzut de iubire, încât este nevoit să se prefacă toată viaţa că l-ar avea la acelaşi nivel ca şi ceilalţi…Cum se poate şti, atunci, într-o junglă de „prădători energetici”, dacă o nouă cunoştinţă este benefică sau este doar un nou căutător de energie? Aceasta este o întrebare complicată, la care nu se poate da un răspuns monovalent. (Va urma)

Anunțuri