După decenii în care inteligenţa emoţională (sau, mai bine zis, opoziţia dintre inteligenţa emoţională şi inteligenţa cognitivă) a fost „capul de afiş” al multor dezbateri din domeniul HR, dezvoltării organizaţionale şi al comunicării interne, noi tipuri de inteligenţă îşi fac loc în peisajul conceptelor profesionale şi academice.

Pe de o parte, inteligenţa emoţională a căpătat nişte „concepte-surori” cum ar fi inteligenţa practică, relevantă în explicarea unor reuşite sociale şi mai ales economice ale unor persoane (cel mai adesea antreprenori sau intraprenori) care nu demonstrează neapărat abilităţi din sfera inteligenţei emoţionale. (Cu privire la aceste concepte-surori, Manualul de inteligenţă emoţională, coordonat de Reuven Bar-On şi James Parker, Editura Curtea Veche, 2011, poate fi un foarte bun ghid).

Pe de altă parte, peisajul „inteligenţelor” s-a modificat prin apariţia unor concepte noi. Astfel, dacă inteligenţa emoţională (EQ) s-a născut în urma unor observaţii empirice cu privire la capacitatea diferită a oamenilor de a avea succes în organizaţii prin folosirea empatiei şi managementul relaţiilor – abilităţi care nu aveau nimic de-a face cu inteligenţa cognitivă (IQ) – şi celelalte concepte s-au născut din nevoi similare.

Astfel, inteligenţa spirituală (SQ) a apărut în urma diferenţierii succesului social al oamenilor de misiunea lor spirituală, cu alte cuvinte de capacitatea lor de a învăţa „lecţiile de viaţă” şi de a face progrese în plan spiritual. (Una din cărţile centrate pe definirea acestui concept, prin triangularea cu celelalte două, este Inteligenţa spirituală de Danah Zohar şi Ian Marshall, Editura Vellant, 2009). Deloc neglijabilă, pe această direcţie, este dezvoltarea în paralel (prin echivalarea inteligenţei spirituale în plan grupal şi organizaţional) a curentului Organizational Learning/The Learning Organization, un întreg subdomeniu dedicat în fapt dezvoltării spirituale a organizaţiilor.

În fine, ultimul concept despre care se cuvine să vorbim, pe scurt deocamdată, este inteligenţa interculturală (CQ), sau capacitatea oamenilor de a rezolva în mod eficient sarcini într-un context intercultural şi de a se adapta la medii de lucru diverse şi/sau multiculturale. CQ a apărut, asemenea celorlalte concepte înrudite, ca efect direct al unor fenomene observabile din viaţa socială şi organizaţională. Astfel, globalizarea a schimbat foarte mult modurile de lucru, a delocalizat puternic şi a internaţionalizat echipele şi a introdus o variabilă nouă în context, variabila culturală, care a impus necesitatea de adaptare la contexte diverse.

Deşi pot părea ierarhizate, ordonarea sau „cronologizarea” inteligenţelor ar fi o capcană, pentru că ele se referă la paliere diferite (şi în nici un caz succesive) ale dezvoltării personale. Astfel, SQ şi CQ indică direcţii complementare: pe de o parte, CQ reflectă valorificarea şansei unui individ de a se manifesta în plan internaţional, pe când SQ reflectă nivelul de dezvoltare interioară. Şi, în final, fiecare constituie indicatori ai dezvoltării personale, iar nivelul lor este rezultatul alegerilor fiecăruia.

Anunțuri