Adesea, rostul unei relații nu este doar interacțiunea și oglindirea (având ca țintă finală, în plan spiritual, vindecarea). Unii dintre actorii prezenți în viața noastră (cei prezenți în mod persistent, cu care interacționăm mai frecvent într-o anumită etapă a vieții) joacă rolul de martor.  Cu alte cuvinte, un martor „înregistrează”, ca într-un jurnal eteric, reușitele și nereușitele, eșecurile, frustrările și evoluția cotidiană a „actorului principal”. Temperatura unei relații actor-martor este variabilă (martorul poate fi și un partener de cuplu, dar poate fi și un părinte, o soră, un prieten, un fiu sau o fiică, un mentor sau un discipol…), iar relația nu este neapărat reciprocă (adică, nu neapărat fiecare termen al relației este un martor pentru existența celuilalt) – sau, în cazul în care este reciprocă, nu este neapărat simetrică. De asemenea, se mai poate spune că nu valența evolutivă este cea care contează într-o asemenea relație, și nici nivelul spiritual al celor implicați nu trebuie să fie apropiat sau să coincidă. Ceea ce definește acest tip de relații este pozitivitatea, lipsa criticii și funcția de sprijin: de aceea nu aspectul transformațional este în prim-planul relației, ci cel narativ.

Alegerea și acceptarea rolului de martor pentru altcineva (cu toate că fiecare suflet are de jucat rolul principal pe scena propriei vieți)  este o dovadă de iubire în sensul absolut al cuvântului. Timpul pe care un suflet îl petrece pe Pământ este atât de limitat, iar construcția care trebuie ridicată în timpul unei vieți poate fi atât de grea și de complicată, încât punerea între paranteze a propriei construcții pentru „a consemna” simbolic existența altuia este, în sine, un sacrificiu. Fără îndoială că martorii au și de câștigat în urma acestui sacrificiu (primesc mesaje, li se deslușesc dileme personale, li se cristalizează propria identitate) dar, dincolo de câștigul spiritual și de modelarea blândă care poate să apară în cursul unei asemenea relații, martorii au și o sarcină importantă (deși mai puțin evidentă): de a găsi echilibrul între propria construcție a vieții și rolul de martor. Există și cazuri în care construcțiile se împletesc, dar acesta este cazul ideal. Mai des întâlnite sunt situațiile în care, de dragul narațiunii/piesei de teatru care se desfășoară pe scena altcuiva, martorul uită de sine… ceea ce, din nou, nu ar trebui să se întâmple. Echilibrul, sau arta de a trăi, este deosebit de greu de atins în zilele frământate ale existenței noastre.

Anunțuri