Iată că, neprogramat, blogul și-a luat o vacanță…ca la carte, exact de la finalul școlilor din iunie până la începutul anului școlar următor. (De altfel, ce altceva este blogul, decât o mică școală a sufletului!) Ca să fiu mai exactă, am avut intenții și subiecte clare în minte pe parcursul verii, dar a lipsit combustibilul inefabil care îl face pe blogger să transfere subiectele din minte pe tabla albă a interfeței WordPress. A lipsit oare și motivația? Întrebarea La ce bun? Aceasta este prezentă oricum, în legătură cu orice activitate profesională din ultima vreme….

Așadar, a mai trecut o vară. Și pentru că toamna se numără bobocii, toamna se numără, uneori, și evenimentele din istoria personală. Temperamentul secundar, atunci când există, se manifestă ca autoreflexivitate permanentă: eu, față în față cu mine, acum X ani. Comparația între propriile ipostazele paralele ale unor ani poate da rezultate neașteptate, mai ales când anii sunt îndepărtați în timp: Și cum, aceasta eram eu! – sau Asta am spus/am făcut eu pe vremea aceea? Și astfel, istoria personală devine o succesiune fabuloasă de personaje distincte și pline de taine, pentru martori și uneori – paradoxal – și pentru proprii posesori… Astfel încât o privire înapoi, la niște ani grei, și o privire în fotografiile vremii sau în oglindă, pot provoca o remarcă surprinzătoare: Dar nu se vede nimic! [și într-adevăr, la suprafață nu se vede mai nimic…] Toți oamenii au în dotare date fizice asemănătoare, hard-ul nu diferă prea mult de la unul la altul. Mai mult, fizicul și psihicul sunt construite să reziste la extrem de multe solicitări, de la boli la stres și la uzură…totuși, istoria personală și profesională (și efectul lor: caracterul și abilitățile) diferă extrem de mult de la un individ la altul. Astfel încât unii ajung să își șlefuiască cu adevărat sufletul și să descopere extraordinarul din ei înșiși, iar alții ajung să fie doar figuranți pe măreața scenă unde se construiește viitorul…

Anunțuri