Petrecu acolo vreme uitată, fără a prinde de veste, fiindcă rămăsese tot așa de tânăr, ca și când venise. […] Ieșea adesea la vânătoare; dar, într-o zi, se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două și nu-l nimeri; supărat, alergă după el și dete și cu a treia săgeată, cu care îl nemeri; dară nefericitul, în învălmășeală, nu băgase de seamă că, alergând după iepure, trecuse în Valea Plângerii. Luând iepurile, se întorcea acasă; când, ce să vezi d-ta? deodată îl apucă un dor de tată-său și de mumă-sa. Nu cuteză să spuie femeilor măiestre; dară ele îl cunoscură după întristarea și neodihna ce vedea într-însul.– Ai trecut, nefericitule, în Valea Plângerii! îi ziseră ele, cu totul speriate.– Am trecut, dragele mele, fără ca să fi voit să fac astă neghiobie; și acum mă topesc d-a-n picioarele de dorul părinților mei, însă și de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. […] Se pregătiră de plecare, se îmbrățișară cu femeile și, după ce-și luară ziua bună unul de la altul, porni, lăsându-le suspinând și cu lacrămile în ochi.

Ajunseră în locurile unde era moșia Scorpiei; acolo găsiră orașe; pădurile se schimbaseră în câmpii; întrebă pre unii și pre alții despre Scorpie și locuința ei; dar îi răspunseră că bunii lor auziseră de la străbunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri. […] Ajungând la moșia Gheonoaiei, făcu întrebări ca și la moșia Scorpiei, și primi asemenea răspunsuri. Nu se putea domiri el: cum de în câteva zile s-au schimbat astfel locurile? Și iarăși supărat, plecă […], și ajunse la împărăția tătâne-său. Aici alți oameni, alte orașe, și cele vechi erau schimbate de nu le mai cunoștea. În cele mai de pe urmă, ajunse la palaturile în cari se născuse. […] Văzând palaturile dărămate și cu buruieni crescute pe dânsele, ofta și, cu lacrămi în ochi, căta să-și aducă aminte cât era odată de luminate aste palaturi și cum și-a petrecut copilăria în ele; ocoli de vreo două-tei ori, cercetând fiecare cămară, fiecare colțuleț ce-i aducea aminte cele trecute; grajdul în care găsise calul; se pogorî apoi în pivniță, gârliciul căreia se astupase de dărămăturile căzute. [Sursa: wikipedia.ro]

Povestea aceasta, în afară de personalitatea distinctă pe care o are în colecția de povești românești, are și o semnificație spirituală. Este posibil să treacă douăzeci și cinci de ani și cineva să viziteze locurile în care a crescut și să nu le mai recunoască – deși se simte la fel? Deși, spun unii – și arată aproape la fel? Este ca și cum vremea a stat în loc pentru un individ -un timp static, paralel – dar a mers înainte în pas grăbit, pentru oamenii și locurile din care a plecat. Sufletul nu îmbătrânește, dar locurile da…și asta se întâmplă în asemenea măsură, încât amintirile de atunci par desprinse din altă viață. Pe de altă parte, sufletul pare să întâmpine aventuri fără număr în căutarea tărâmului fericirii (la fel ca în poveste, faptele de vitejie ale lui Făt Frumos) dar în final, tot simte nevoia să se întoarcă, acoperit de glorie, în locurile în care a răsărit pe Pământ. Întoarcerea este nu doar o revenire plină de emoție și de regăsire a altora, cu care eventual nu s-a mai întâlnit vreme de un sfert de veac, ci și o întâlnire cu sinele și un bilanț al nenumăratelor transformări. Cum a fost? Cum este? Cum va fi? Oricare ar fi concluzia, destinul este mai împlinit decât în urmă cu două decenii și jumătate. Iar șirul bogat al întâmplărilor din această cronică dă seamă de măreția drumului oricărui om pe Pământ.

 DSCF0906  DSCF1167DSCF0910

Anunțuri