Pe fondul ușor stresant al finalului de an 2014, topicul „România după un sfert de veac” este extrem de dezbătut de segmentele de public (încă) preocupate de istorie, fie ea și recentă (am citit o serie de analize fundamentate pe date statistice aici). La nivelul simțului comun, multe opinii (în special venite de la oameni de vârsta a treia) idealizează perioada comunistă și ajung „să regrete” pierderea acelei societăți. Idealizarea se produce printr-un mecanism de proiecție care, în afară de înfrumusețarea trecutului, clasică în termeni psihologici, se bazează și pe asocierea cu perioada cea mai activă din viața lor. Ascultătorul unor evocări nostalgice din acea perioadă va remarca faptul că regretele se leagă mai curând de propria funcționare la parametri maximi decât de perioada propriu-zisă a comunismului. Pe de altă parte, un motiv major de regrete se leagă de falsa „siguranță” și previzibilitate din timpul comunismului – care nu însemnau altceva decât „libertatea” păsărilor dintr-o colivie de a folosi puținele resurse strecurate de proprietar. Odată cu libertatea, a venit și responsabilitatea și cu necesitatea de a decide, ca și flexibilitatea și disponibilitatea de adaptare la contexte noi – pe care membrii generației active în 1989 o aveau în puțină măsură.  În schimb, ceea ce aveau în acel punct a fost rețeaua de relații, care a fost folosită la convertirea capitalului material în averi personale. De aici, cu sprijinul tacit al unora și naiv al altora, s-a ajuns la tabloul României sărace a sfârșitului de an 2014 – o Românie nu numai săracă, dar demoralizată și lipsită de speranță (ceea ce e chiar mai grav). Extrem de multe analize se leagă de PIB, de productivitate, de salarii, ș.a. – însă, pentru cei mai puțin familiarizați cu calcule economice, să spunem scurt că economia românească nu are în prezent nici un pilon solid de dezvoltare, iar polarizarea și reducerea la comerț și servicii, în unele regiuni, o fac să fie irelevantă în plan regional (un articol relevant despre harta economică a României se poate citi aici).

În afară de cauzele spirituale ale acestei pierderi (despre care voi vorbi altă dată) pot fi reperate câteva cauze vizibile ale acestei evoluții strâmbe în plan economic și social. În primul rând, lipsa managementului competent și a strategiei. Cine îi privește pe cei plasați în puncte cheie (sunt mai degrabă bărbați decât femei) observă că, indiferent de nivel, majoritatea suferă de niște boli des întâlnite în România: ego supradimensionat (de unde vine o disponibilitate redusă de a dialoga sau de a lua decizii bazate pe consiliere), cunoștințe de management precare (sau însușite cel mult la nivel teoretic), capacitate slabă și lipsa interesului de a face strategii sau prognoze pe termen mediu (pentru că strategiile se fac în echipă) și lipsa de viziune (ehei, viziune…. am atins un termen rar întâlnit și care se plasează în registrul liderilor….resursă deja rară în România 🙂 :(). În al doilea rând, comunicarea, fluidul vital al managementului, care rămâne tot o Cenușăreasă la nivel de bugete, de importanță, de eficiență în instituții și organizații. Iar, la nivel social, paradoxul comunicării se trage din zgomotul enorm din spațiul public actual, în care toți vorbesc singuri, cu niște falși interlocutori – un zgomot de slabă calitate, în urma căruia nu se produce un schimb de idei și nimic nu progresează. Deteriorarea gravă a climatului mediatic și a misiunii mass-media (cu consecințe la nivelul spațiului public), precum și pierderea esenței comunicării la generația 90 (generația care a pierdut memoria, sensul cuvintelor, gramatica și în final procesul comunicării în sine, prin alienarea digitală) trasează niște linii extrem de pesimiste pentru evoluția în anii următori.

Anunțuri