Recent, m-am reauzit cu o prietenă care a emigrat în Spania acum 18 ani. După ce a trăit în Spania mai mult de zece ani, a câştigat cetăţenia spaniolă şi a ajuns să se integreze atât de mult încât şi visele se derulau în spaniolă, a luat hotărârea să schimbe ţara, datorită crizei economice care s-a manifestat destul de pronunţat după 2008. Zis şi făcut. După ce a prospectat terenul european (Germania şi Austria, în primul rând, pentru care pledau şi buna cunoaştere a limbii germane), s-a oprit la Franţa, având ca motiv principal protecţia socială extrem de dezvoltată. Aici, alte provocări, datorate în primul rând „accentului românesc” cu care vorbea limba franceză (inacceptabil pentru că limbile străine şi conversia lor erau principalele abilităţi ale poziţiilor pe care le ocupa în diverse contexte instituţionale). În final, după eforturi perseverente, se rezolvă şi problema aceasta. În final, portofoliul cuprinde cinci limbi străine (spaniola, franceza, germana, engleza şi puţină rusă) ca să nu mai considerăm limba română, devenită între timp străină pentru ea…

Dar nu despre asimilarea limbilor străine voiam să vorbesc în această postare, ci despre multitudinea dimensiunilor cetăţeniei pe care le dobândeşte un expat român.  S-a vorbit mult (dar nu suficient de mult) despre dezrădăcinare şi patriotism sau lipsa lui, despre drama celor plecaţi şi despre problemele de adaptare la alte medii culturale sau la alte medii de lucru – dar despre desprinderea completă încă nu s-a vorbit. Anume, există un segment de expaţi români care nu numai că se feresc să se întoarcă în ţara unde s-au născut şi nu duc nicidecum dorul României, dar nu se poate spune că s-au integrat definitiv în altă cultură. Sunt cetăţean al planetei, afirma cazul relatat mai sus, nerecunoscându-şi apartenenţa faţă de o anumită ţară. La o analiză mai îndeaproape a stării de spirit a unui asemenea subiect uman, ataşamente afective există, într-adevăr, există şi reţele sociale sau locuri şi amintiri de suflet, dar nu există un „acasă” hotărât şi irevocabil. Cetăţenia şi identitatea internaţională sunt posibile datorită globalizării, care a făcut posibilă migraţia totală, prin care migrantul pleacă şi cu sufletul, tocmai pentru că suporturile de învăţare accesibile pe nenumărate căi fac posibilă adaptarea succesivă la multiple culturi. Fără îndoială că nu doar disponibilitatea de a abandona cultura nativă pe fondul unor frustrări este motorul acestui fenomen, ci şi inteligenţa culturală (cu alte cuvinte, nu trebuie doar să vrei, trebuie să şi poţi…). Inteligenţa culturală joacă un rol instrumental important în tot acest proces de internaţionalizare a identităţii cuiva (inteligenţa culturală fiind capacitatea unei persoane de a funcţiona eficient în contexte culturale diverse – definiţie dată de Ang, Van Dyne  & Koch, 2005 – mai multe despre acest subiect aici). După cum vor constata cei care au curiozitatea să cerceteze puţin sfera inteligenţei culturale şi locul ei în tabloul inteligenţelor multiple (care înfloreşte în ultima vreme în peisajul psiho-sociologic), abilitatea de a asimila o limbă, deşi importantă, este doar una dintr-un ansamblu de abilităţi. Dincolo de acest subiect nou şi divers al rolului inteligenţei culturale în internaţionalizare, rămâne întrebarea tulburătoare asupra consecinţelor ultime ale globalizării la nivelul identităţii şi vieţii indivizilor.

Anunțuri