Oricine ar încerca, pentru o diagnoză a sistemelor la nivel național, că culeagă perspective de experți și perspective statistice (date publicate în mediul virtual) ar percepe repetat aceleași aspecte, endemice la români: toți experții au păreri destul de atractiv exprimate în workshopurile de proiect, dar le exprimă mai curând verbal decât în scris (scrisul cere mai mult timp și, pe deasupra, rămâne ….:) ); toți au idei cu privire la subiectele sensibile din aria lor de interes, dar au prea puțină practică de a le dezbate în colectivul lor de proiect (acesta este un minus al culturii noastre academice); în fine, când vine vorba de operaționalizare, unul din elementele de metodologie pe care le cerem oricui vrea să articuleze un proiect serios, mai nimeni nu este dispus să treacă la fapte…

De ce aduc acest aspect în discuție? Pentru că, dacă am sonda opinia colectivă, majoritatea ar fi de părere că strategiile la nivel național (fie ele sectoriale sau nu) se află în mâna unor experți, care le dezvoltă „ca la carte”. În loc de asta, cine vine cu lupa (ca să nu spunem microscopul) constată că aceste strategii nu numai că nu au avut continuitate (asta se comentează demult în spațiul public) dar nici nu au fost construite pe bază unor date, metode sau algoritmi pertinenți. În fapt, strategiile se construiesc sub influența a două seturi de factori: factorii contextuali interni (ce crede X/ce crede Y la nivel înalt, sau dacă X, Y și Z cred la unison că ar trebui rezolvată o anumită problemă…) și factorii de necesitate externi (ce spune mama Europă că ar trebui făcut…)

Iar acum, revenind la operaționalizare, nici un concept din cele ce privesc starea națiunii nu se poate discuta fără operaționalizare…altfel, vom constata că, dintr-un colectiv de experți de nici 20 de oameni, fiecare în parte dă un sens diferit conceptului de starea națiunii sau celui de sănătate a națiunii… și, câtă vreme nici măcar limbajul nu este comun, acel colectiv de experți nu are cum să rezolve o problemă.

Pe de altă parte, dacă este să revenim la ideea de indicator, cine examinează datele existente (pentru România, în special) observă o serie de lucruri: (a) Indicatorii se referă mai mult la aspecte de stare decât de proces (ex. câte școli avem, care este numărul de profesori, câte paturi de spital, etc.). Aceste cifre, însă, nu spun nimic cu privire la starea națiunii. Pot să existe oricâte școli, dacă profesorii și elevii nu sunt motivați rezultatele vor fi dezastruoase (cum și sunt). Pot să existe oricâte spitale, dacă nu sunt medicamente și doctori bine pregătiți, bolnavii care ocupă paturile vor fi la mila lui Dumnezeu… (b) Nu există un obiectiv sau obiective naționale. Se presupune în mod unanim (dar nu știu de ce se asumă în mod nediscutabil) că România trebuie să urmeze obiectivele europene. Dar obiective proprii (indiferent dacă converg sau sunt diferite de cele europene) nu ar trebui să aibă?… Se pare că ideea proiectului de țară este ocolită de majoritatea agenților care ar trebui să îl inițieze sau faciliteze (dacă nu sunt în stare să îl construiască)…

Anunțuri