În lumea din ce în ce mai despuiată de valori în care trăim, procesele și fenomenele cu adevărat importante se petrec lent și în surdină, în adâncurile tectonice ale vieții subtile a planetei. Vedete pe scena publică sunt crizele politice, amenințările crizelor materiale și faliile pe care se petrece existența omului contemporan (om care evoluează pe aceste margini înguste, care separă vârfurile iluzorii ale confortului material și psihologic de prăpăstiile care pot înghiți îndată bunăstarea omului postmodern) – în timp ce evoluțiile importante se petrec discret, devenind vizibile doar prin transformări colective de anvergură. În ceața consumeristă care a cuprins o bună parte din omenire, millenials se mișcă somnambulic, într-o narcoză permanentizată, fără să înțeleagă consecințele pe care deconectarea digitală le va avea asupra lor în viitor. Deconectarea este triplă ca dimensiune, în toate cele trei puncte ale axei temporale: pe de o parte,  sunt desprinși total de trecutul colectiv, pe care nu îl cunosc (pentru că nu mai citesc cărți și ignoră complet cultura și istoria universală), cât și de prezentul fizic – de care sunt deconectați, pentru că sunt închiși digital în mica lor nișă socială, considerând greșit că în acvariul lor nu vor pătrunde niciodată decât elementele pe care le selectează ei (o greșeală pe care nu o fac doar millenials, ci majoritatea oamenilor,  considerând că și-au luat suficiente mijloace de protecție individuală și lucrurile neplăcute nu li se vor întâmpla lor). În ultimă instanță, sunt deconectați și de viitorul lor, care se proiectează în fiecare moment al prezentului (și pe care nu îl pot influența prea mult pentru că au ales o postură evitantă, pasivă, în care sunt mai mult spectatori decât actori). În aceste condiții, speranțele vehiculate în spațiul public (de genul „generația necompromisă de comunism, care va repara cutare sau cutare aspect”) sunt marcate de un optimism forțat. Pentru performanță este nevoie de o bază de educație foarte bună – iar generațiile de după 1989 nu au cum să ajungă la nivelul de educație al generațiilor anterioare, pentru că acestea din urmă sunt produsele unui sistem de educație punitiv, dar performant, și al unui model de organizare socială în care educația reprezenta un mijloc de ascensiune socială (model social care s-a destrămat din punct de vedere valoric și simbolic după 1989). Pe de altă parte, generația X (cea din România, în special) este în întregime responsabilă de conduita actuală a millenials, pe care i-au încredințat unei lumi consumeriste, în dorința de a evita pentru copiii lor lipsurile materiale în care au crescut. Numai că lipsurile materiale i-au ajutat pe ei (generația X) să câștige un bagaj mult mai solid pentru viață, în timp ce generațiile de tineri despre care vorbim sunt nu numai deconectate social, lipsite de modele și repere morale, dar sunt și fragile psihic (cu rezistență scăzută la stres și mai ales cu dorință scăzută de implicare și perfecționare, pe toate planurile).

Ce este de făcut? Nu se poate da un răspuns, pentru că educația generațiilor nu se repară cu o strategie și nici măcar cu măsuri paleative care se desfășoară de la o vârstă încolo. În etapele de evoluție ale unui om, atunci când se pierd elemente fundamentale, ele nu se mai pot înlocui ulterior. În asemenea cazuri, universul (sau mai direct spus, Dumnezeu) intervine și corectează o anomalie, numai că această corecție este întotdeauna dureroasă…

Anunțuri