Mi-a rămas acest termen în minte de la ședințele recente din proiectul Starea Națiunii, când o colegă (și șefă :)) l-a adus în discuție ca reper simbolic al stării națiunii pentru domeniul calitatea vieții. Ideea era că fericirea și satisfacția vieții, chiar dacă sunt indicatori subiectivi (pe care noi deocamdată îi problematizăm în cadrul proiectului, fiind extrem de contextuali și de diferiți atât de la o categorie socială la alta, cât și între indivizi diferiți), au nevoie și de o bază materială pentru a se dezvolta. De exemplu: în ce măsură asigură salariul securitatea financiară a individului, în ce măsură dispune de concedii și asigurări sau facilități din partea angajatorului, ce nivel de bunăstare materială oferă venitul lunar mediu al unui individ cu studii superioare, la ce facilități sau privilegii dă acces un factor ca vechimea, mobilitatea sau îmbunătățirea nivelului de instruire, ș.a. Astfel, în spatele afirmațiilor din sondajele de opinie se poate face și o analiză comparativă cu țările dezvoltate sau măcar cu cele din fostul bloc comunist, cu privire la starea materială pe care și-o poate construi un individ, ca infrastructură de acces către satisfacție și fericire, ca stări subiective pe care le poate atinge doar după ce și-a asigurat securitatea de bază și confortul esențial pentru sine și familie. Dacă aruncăm o privire la nivelul acestor parametri pentru România, rezultatele sunt într-adevăr descurajatoare: astfel, angajarea nu înseamnă și scăparea de sărăcie (nu garantează ieșirea din categoria afectată de sărăcie, destul de largă în România). Lipsa infrastructurii de transport face ca un timp nerezonabil din viața tuturor românilor să se piardă pe drumuri (efectiv, din păcate) – indiferent că este vorba de drumul zilnic la serviciu, de deplasări profesionale sau personale între orașe și zone ale țării, sau plecări în concedii interne. De asemenea, mai putem privi și către alte elemente din infrastructura fericirii aflate în suferință: mărimea absurd de mică a pieței imobiliare (numărul extrem de mic al locuințelor construite în ultimii 25 de ani – care se profilează deja ca o criză, pentru că vechile clădiri construite în comunism încep să depășească 40 de ani ca vechime) și calitatea noilor construcții, realizate pentru secolul XX, nu pentru secolul XXI: absurd de monotone la nivel de concepție și spații, cu lipsuri la nivel de facilități, poziție sau accesibilitate, astfel încât căutarea cuiva care dorește să achiziționeze un spațiu dezirabil la un preț normal devine o aventură semi-imposibilă. Un alt domeniu care pare că nu se va dezvolta niciodată calitativ este turismul intern (deși, aparent, el a înflorit în ultima vreme) – și nu doar din cauza infrastructurii de transport, deși și aceasta a constituit o frână importantă. Aceeași lipsă de imaginație a furnizorilor de servicii, tratarea tuturor clienților (începând de la ofertă și până la servicii acordate) ca și cum ar fi toți „o apă și-un pământ” – relativism, lipsă de profesionalism, iară și iară…astfel încât, în final, omul de nivel material redus sau mediu în România are premise exclusiv spirituale pentru atingerea stării de fericire: este fericit doar dacă și-a propus să fie fericit no matter what

Anunțuri