Fără un program sau o intenție concretă, vara aceasta a fost vara biografiilor. Fie că au fost autobiografii, biografii realizate de o persoană apropiată sau romane biografice, cărțile m-au purtat în preajma unor personaje celebre sau mai puțin celebre, dar extrem de distincte ca personalitate și evoluție. Firul roșu al acestor scrieri este, fără îndoială, misiunea fiecărui personaj – care transpare printre întâmplări, chiar dacă narațiunea fură cititorul prin ritmul alert sau prin ineditul ingredientelor care alcătuiesc povestea vieții respective. Astfel, poveștile unor vieți complet diferite, precum Lady Di, Yehudi Menuhin, Meryl Streep sau ultramaratonistul Tibi Ușeriu și, alternativ, nu mai puțin celebrul Henri Charriere, zis Papillon, capătă valențe comune, chiar dacă aparent sunetul vieții respective este complet diferit de al celorlalte. Mai întâi, în toate aceste (auto)/biografii/romane (auto) biografice se întrevede linia evolutivă a personajului respectiv: dacă din copilăria de cocon ocrotit în crisalida familiei a lui Yehudi Menuhin se poate aștepta apariția unui geniu, transformarea unui personaj din zona gri a societății într-un sportiv onest care bate recorduri (în cazul lui Tibi Ușeriu) este mai spectaculoasă. La fel, menținerea caracterului și a calității de om în condițiile cumplite ale unei sentințe pe viață nemeritate, precum în cazul lui Papillon. Pe de altă parte, identificarea factorilor care au avut impact în a împinge un personaj sau altul pe drumul ireversibil al faimei este de asemenea fascinantă: cum a ajuns Meryl Streep, de exemplu, la film, deși a fost pasionată de teatru…sau, care au fost factorii care au determinat evoluția inexorabilă a vieții lui Lady Diana către punctul terminus. Și, dincolo de elementele distinctive ale fiecărei povești, evoluția tuturor acestor personaje este evidentă: oamenii care urcă, într-un fel sau altul, scara vieții (fie că este vorba de scara profesională, scara socială sau scara umană) dovedesc o evoluție paralelă și în interior (nimeni nu rămâne „plat”, cu o evoluție interioară orizontală). Firește, poveștile respective sunt alimentate și de stilul în care este scrisă cartea (întotdeauna, mai valoros atunci când este scris chiar de personajul principal, chiar și dacă are o scriitură aspră, mai neobișnuită cu „pana de scris”, cum se poate întâmpla în unele cazuri). În final, fiecare lectură de carte se termină cu o nostalgie: amprenta sufletului este unică și poartă în ea amprenta divinității: fiecare om este creatorul vieții proprii, dirijorul acestui concert suprem în care interpretul principal este sufletul…

Reclame