Pe măsură ce acțiunile îndreptate spre realizarea unui obiectiv individual persistă și se diversifică, se conturează și răspunsurile (sau piese de puzzle noi, unele cu totul neașteptate) care se adaugă construcției inițiale și o conturează din ce în ce mai clar. Acestea este primele două semne că mecanismul manifestării lucrează (și totodată primele etape ale manifestării): primul, configurarea unui context în care îndeplinirea fixată pare posibilă (se creează un teren favorabil/ o șansă sau, colocvial spus, se deschide o portiță…). Al doilea semn este constituit de apariția unor elemente exterioare (care cuprind și parametri suplimentari față de proiecția inițială) care se adaugă acțiunii individului. În acest punct, devine evident că proiecțiile mentale ale individului s-au intersectat sau au evoluat convergent cu proiecțiile altor indivizi – pentru că aceasta a doua etapă presupune, obligatoriu, apariția altor oameni în ecuație (și deja acțiunea devine colectivă). A treia etapă se poate numi podul, sau drumul către realizare. Cu alte cuvinte, odată ce s-au conturat contextul, resursele simbolice și materiale, și oamenii care să lucreze la construcția respectivă, proiectul demarează cu adevărat. Dincolo de a treia etapă, evoluția este imprevizibilă pentru că este marcată de evoluțiile și deciziile subtile ale sufletelor (care se fac cunoscute mai degrabă prin acțiuni directe decât prin conștientizare): însă, chiar și în situații în care unul sau mai mulți actori părăsesc scena manifestării respective și ea nu mai poate continua, configurația se poate reface în alt context (pe o altă scenă a vieții, cu alți actori).

Voi da un exemplu mai puțin complicat (din viața profesională, pentru că cele din viața personală sunt mai greu de sintetizat): să spunem că o absolventă de la profilul Comunicare visează să își facă o firmă și să lucreze într-un domeniu de nișă, chiar dacă într-un moment dat nu există un teren favorabil (legislația este restrictivă/există condiții care nu sunt îndeplinite/lipsesc resursele materiale). Chiar dacă pare imposibil, absolventa își face un plan de luptă oarecare și îl alimentează cu detalii în planul imaginației. După o oarecare vreme, contextul favorabil se creează brusc (dispar limitările legislative/ apare un impuls din partea unei persoane apropiate, etc.). Se creează firma, dar pare de la început într-un impas pentru că este nevoie de unele abilități cheie, care nu sunt acoperite deocamdată. Apoi (etapa a doua) apar dintr-o dată un asociat sau mai mulți care acoperă lipsurile respective. Iar apoi, deși este un domeniu de nișă, apar și clienți….În fine, după o perioadă de eforturi (și de obicei exact în punctul în care condițiile de dezvoltare păreau bune) apar noi obstacole și totul se blochează. În acest punct este obligatorie a patra etapă (atitudine-condiție de dezvoltare pentru orice proiect important).

Aceasta a patra etapă, recurentă, ne întoarce la ideea inițială a postării: este etapa de predare (sau de renunțare). Cu alte cuvinte, de multe ori revine senzația și situația de imposibil, în ciuda unor eforturi și acțiuni persistente. Atunci este obligatoriu ca individul să renunțe cu totul la proiectul său și să îl așeze în mâinile Creatorului….moment în care, dacă proiectul este benefic pentru dezvoltarea sufletului său, obstacolele și blocajele se pot destrăma miraculos. De ce oare este nevoie de aceste blocaje, limitări și gropi de potențial? Pentru că acesta este spațiul de dezvoltare al sufletului. Momentul de luptă și depășire a unui obstacol reprezintă șansa sufletului de a învăța (și de a se înălța, putem adăuga). Proiectele pe care și le propune individul sunt tot atâtea cadre pentru evoluție, și ele vor fi folosite de Creator în acest scop – altfel, manifestările nu și-ar găsi locul atât de important în tabloul sacru al vieții.

(Va urma)

Reclame