absolvenţi


Astăzi lansăm Conexiuni într-un cadru „de familie”, cu Intelligent Communication, împreună cu două departamente care au fost custodele temporar al revistei. Conexiuni este o poveste despre experiențe care ajută un profesionist să înflorească, să ajungă la desăvârșire. Povestea este spusă de către personaje aflate la începutul drumului, când efectul formator al acestor experiențe este încă nedeslușit pe deplin, iar protagoniștii înțeleg după ani de zile că a fost un impact, nu un efect…și că  impactul a fost și asupra sufletului, nu doar asupra alcătuirii profesionale.

Schimbând registrul și trecând la aspecte practice, ca producător și editor al unei reviste media online am învățat foarte multe (ultima lecție: cum se reduce timpul de editare al unui număr al revistei la două ore și jumătate…) dar una dintre lecții, sau mai bine zis confirmări, a venit zilele acestea din cea mai neașteptată direcție: plasarea în Google. Există tone de materiale pe Internet despre Search Engine Optimization, există multe firme care oferă SEO și trăiesc din asta…și totuși, știind câteva povești din culisele administrării de siteuri web, mi se părea că SEO este artificial. De asemenea, nu am putut să scriu niciodată un text pentru comunicare online orientându-mă după cuvinte cheie: produsul ar fi cel mult o integramă, nu ar fi creație.

Iar Conexiuni a demonstrat zilele acestea că se poate și fără SEO: fiind o revistă mică , tânără (doar 8 numere săptămânale până acum) și de nișă, a reușit să ajungă, zilele trecute, pe prima pagină în Google Bloguri pentru un subiect destul de căutat: poveste/cum să spui o poveste. O explicație tehnică există, cu siguranță – pentru că promovarea doar pe Facebook (cu un reach de 700-800 săptămânal) nu poate asigura pătrunderea în prima pagină din Google.  Oricum, neelucidând complet aceste enigme, să ne bucurăm în continuare de Conexiuni și de articolele reușite ale autorilor tineri.

Semnalele din mediu spun că s-a epuizat spaţiul Galei Absolvenţilor de anul acesta (vor mai fi, sper,  şi alte ediţii începând cu 2011).

Cu voia cititorilor, închei Gala cu un invitat supriză: eu însămi :). Zilele acestea,  încercând să fac selecţia obişnuită de primăvară în teancurile de lucrări şi dosare din biroul meu improvizat, am dat peste lucrarea cu care am absolvit Masteratul de Comunicare şi Relaţii Publice (cel pe care îl coordonez acum) în urmă cu zece ani, în februarie 2000. Răsfoind lucrarea, am urmărit nu neapărat rigoarea ştiinţifică sau articularea ideilor: este o lucrare care reflectă din plin perioada romantică a Facultăţii de Comunicare, atmosfera aceea efervescentă şi creativă care prevesteşte conturarea unui proiect remarcabil, aşa cum este ea astăzi. Iată un fragment care prezintă iniţiativele promoţionale ale studenţilor de anul I în toamna anului 1999:

Studenţii au realizat o serie de afişe plasate pe zidurile exterioare ale clădirii prin care atrăgeau atenţia asupra avantajelor oferite de Facultatea de Comunicare. Acestea, realizate în stil poetico-umoristic, au constituit o verigă de comunicare cu candidaţii potenţiali, pentru că transmiteau mesaje uşor de reţinut şi foloseau expresii semnificative pentru vârsta lor: „De ce un an pe bară/Şi să pierzi încă o vară? Dă la două facultăţi/Să nu crezi că tu nu poţi/Dă şi la Comunicare/Pentru că e cea mai tare!”. Un alt afiş, cu titlul „Anunţ matrimonial”: „Facultate tânără, de stat, acreditată şi frumoasă, cu reale perspective de reuşită, caut tânăr absolvent de liceu, potent intelectual, iniţiat în filosofie, în vederea stabilirii unei legături serioase şi de lungă durată.”

Ideea afişelor a avut şi un efect pervers: înscrierea la admitere a căpătat aspectul unui minirăzboi între echipele  facultăţilor din SNSPA. Celelalte echipe comentau din „off” şi acuzau echipa studenţilor de la Comunicare de „concurenţă neloială” pentru că nu îşi imaginaseră că este posibil genul acesta de marketing pentru servicii educaţionale. Însă perspectiva de marketing este perfect legitimă: într-o societate în care se dezvoltă economia de piaţă, universităţile nu pot supravieţui decât promovându-şi oferta de educaţie. Dinamica şi dezvoltarea lor ulterioară depind în mare măsură de reuşita acţiunii de promovare.

Soţii Epurianu (Cătălin şi Daniela) reprezintă o componentă aparte a acestui tablou de grup cu absolvenţi, pentru că sunt exemplul cel mai bun despre modul în care Facultatea de Comunicare poate să schimbe destinul unei familii. Astăzi, redau începutul lucrării de dizertaţie pe care Cătălin Epurianu (absolvent succesiv a două mastere) a susţinut-o în 2006 pentru diploma de Comunicare în Afaceri:

Organizaţiile sunt oamenii dinăuntrul lor. Oamenii sunt cei care conferă identitatea organizaţiei. Am încercat să schimbăm organizaţii schimbând structuri şi procese, dar de fapt oamenii trebuiau schimbaţi. Odată cu înlocuirea oamenilor se vor petrece şi schimbările necesare în structuri” (Benjamin Schneider, 1997)

Probabil că nu există individ pe lumea aceasta care să nu fi visat la o bună înţelegere cu ceilalţi, la un mod de comunicare care să ne permită să spunem şi să înţelegem totul, să ne înţelegem între noi, să putem împărtăşi ce este mai personal şi mai aparte. Oare câţi dintre noi nu am privit ca pe un nou început fiecare schimbare a locului de muncă? De fiecare dată reîncepeam cu entuziasm „aventura” comunicării cu noii colegi, sperând că imaginile din mintea noastră despre cum ar trebui să arate relaţiile dintre oameni să-şi găsească materializarea. Dar viaţa nu ne permite relaţii atât de complete. De cele mai multe ori lumea noastră interioară este una secretă, impenetrabilă. Este un teritoriu vast, plin de experienţele, de gândurile, de sentimentele noastre din care nu împărtăşim decât o mică parte. Nu împărtăşim pentru că nu vrem sau nu putem. Suntem mult mai mult decât ceea ce arătăm, decât ceea ce comunicăm, marele câştig al fiecăruia dintre noi constă în a împărtăşi cu ceilalţi ceea ce suntem.

Mediul economic, social şi politic în care trăim este departe de a ne oferi exemple demne de a fi urmate. Nu trebuie să fii analist politic, economic ori specialist în comunicare ca să poţi observa că în România se face foarte rar distincţia dintre o persoană si instituţia unde aceasta îşi desfăşoară activitatea. Traversam o mai mult sau mai puţin ciudată perioadă a „omului-instituţie”, imagine nefericit întregită de o alta care reuşeşte  să-şi facă loc din când în când, cea a „instituţiei-om”. Trăim vremuri în care „manageri” de fabrici, spitale sau şcoli privesc organizaţia pe care ar trebui să o conducă spre performanţă ca pe un teritoriu personal pe care îşi pot manifesta din belşug voinţa sau umorile, şi de care pot dispune oricând după cum doresc, iar personalul angajat ca pe nişte slugi incompetente ale căror unică menire este satisfacerea orgoliului directorial şi a nevoilor familiei „conducătorului suprem”. Ne confruntăm cu un model cultural potrivit căruia managerul se pricepe la toate şi mai ales trebuie să controleze strict tot ceea ce se întâmplă în jur, reamintindu-le celorlalţi continuu cât de deştept şi de valoros este.


Înţeleg, din unele reacţii ale cititorilor, că s-a creat impresia unei „gale a premianţilor”. De fapt, mi-am propus să prezint „o fotografie de grup” care să nu prezinte doar câştigători de competiţii; fiecare „piesă” din această colecţie are valoare prin individualitatea proprie. Aşadar, o prezint în continuare pe Iulia Costea (absolventă de licenţă şi master) , pe care aş defini-o printr-un singur cuvânt: smart. I-am recitit cu plăcere lucrarea de dizertaţie din 2007: este scrisă într-un stil  direct şi pune accentul potrivit pe câteva tendinţe care încep să câştige teren în lumea postmodernă.

Esenţa simplităţii voluntare constă în a trăi într-un mod care este în aparenţă simplu şi în esenţă bogat. Acest stil de viaţă presupune cumpătare în ceea ce priveşte consumul, conştientizarea importanţei mediului, dorinţa de întoarcere la un stil de viaţă şi la un mediu de lucru care sunt mult mai bine conectate laturii umane; presupune intenţia de a valorifica potenţialul nostru uman – atât din punct de vedere psihologic cât şi din punct de vedere spiritual – în legătură cu ceilalţi. Valorile congruente cu simplitatea voluntară radiază atingând  probleme globale  (conservarea resurselor mediului, esenţa umană) dar şi aspecte apropiate de mediul personal (autodeterminarea, dezvoltarea personală).

În strânsă legătură cu acest fenomen a apărut în cadrul societăţii moderne fenomenul de downshifting care  se referă la etica muncii, la valorile individului şi felul în care el îşi bugetează ca timp viaţa şi la sensul pe care îl dă vieţii în raport cu motivaţiile lui, cu aspiraţiile lui. Downshifting-ul s-a născut din acest refuz al societăţii occidentale – care de fapt este o expresie postmaterialistă – de a respinge înregimentarea, de a lupta împotriva sclaviei valorilor materiale şi de a evita situaţiile în care este consumată întreaga existenţă alergând după bani, dupa o poziţie ierarhică. Din punct de vedere psihologic downshifting-ul înseamnă renunţarea la motivaţia extrinsecă şi axarea pe motivaţia intrinsecă, şi are la bază ideea că de fapt calitatea vieţii individului este dată nu de felul în care se poziţionează el din punct de vedere material ci de faptul că poate profita, în mod inteligent, de timpul pe care îl are de trăit, astfel încât să nu devină un sclav al muncii. Prin urmare, e vorba de o etică a muncii.

Pentru că deja am vorbit despre generaţii de aur, nu mai insist. Dar, cu aceeaşi emblemă, v-o prezint pe Rodica Săvulescu, fiica regretatei Silvia Săvulescu (de la care a moştenit talentul literar şi mintea sclipitoare).  În continuare, Rodica ne schiţează o analiză a fenomenului fast culture şi a intersecţiei sale cu mediul academic:

Urmăresc cu interes dezvoltarea conceptului de fast culture şi încă nu ştiu foarte clar de care parte a „baricadei” mă situez atunci când vine vorba despre imersiunea sa în mediul academic. Această cultură de consum pare să îi fi luat prin surprindere chiar şi pe teoreticienii săi, care uneori nu mai pot ţine pasul cu dezvoltarea tehnologiei şi cu modificările aduse în viaţa oamenilor. Fast culture este un concept bazat pe valori considerate superficiale, pe modă, pe un prezent continuu imposibil de negat în zilele noastre. Discuţia devine însă pătimaşă atunci când acest tip de cultură intervine în mediul academic – un spaţiu care, la origini, intră în conflict cu însăşi ideea de superficialitate sau de accesibilitate imediată. S-au scris multe despre acest subiect – de la interesul tot mai scăzut al studenţilor pentru cărţile în format „clasic”, până la faptul că, eufemistic vorbind, internetul nu ne face mai deştepţi 🙂

„Înainte de internet” – a cărui contribuţie la cultura de consum este evidentă – cercetătorii susţin că mintea umană era mai puţin „adormită”, deoarece trebuia să realizeze unele operaţiuni care astăzi nu mai sunt necesare, informaţia fiind servită instant. Cercetarea, crearea de conexiuni sau reflecţia nu mai apar ca fiind esenţiale în noua lume digitală. Reţele precum Facebook sau Twitter ne bombardează cu informaţie la fiecare pas – şi, în plus, ne solicită reacţii instantanee. Totul devine mai rapid, mai pregătit pentru „aici şi acum”. Chiar şi literatura, dacă ne gândim că, recent, opere clasice s-au tipărit în forme neconvenţionale, de benzi desenate. Totul pentru că lumea declară că nu mai are timp pentru a citi originalul…

Cultura se adaptează cerinţelor umane, iar oamenii se adaptează la rândul lor, modificându-şi comportamentul. Nu mai este cazul să menţionez că generaţia tânără este prima care „îmbrăţişează” noile tehnologii. Aşadar, cultura de consum îşi face intrarea şi în mediul academic, fiind deja un mod de viaţă pentru cei mai mulţi studenţi. Proiectele conţin informaţii preluate de pe internet, bibliografia în format clasic nu este primită cu plăcere, iar modalitatea de comunicare profesor-student se cere şi ea actualizată, fiind scurtat timpul de reacţie. Indiferent de conectarea unor profesori/instituţii de învăţământ la noul mediu de comunicare, se pare că mediul universitar opune în continuare  rezistenţă în a adopta un nou stil de relaţionare cu studenţii. Evident, sunt destule motive pertinente pentru a susţine şi această direcţie. Presiunea schimbării este mare, însă, şi ne vedem confruntaţi cu o întrebare care va trebui să îşi găsească în curând răspunsul: este păstrarea unui cadru „superior” din punct de vedere intelectual în opoziţie directă cu noul stil de comunicare şi de „culturalizare”?

Rodica Săvulescu

La cererea cititorilor :), reiau în discuţie lucrarea Anei-Maria Iana. Studiul ei transversal este relevant pentru că a selectat tipuri de organizaţii foarte diferite (grădiniţă, şcoală generală, liceu, grup şcolar, şcoală privată internaţională). Un nou fragment din partea de concluzii, care se referă la relaţia părinţilor cu şcoala:

În vizitele pe care le-am efectuat în şcoli pentru a-mi aduna date pentru disertaţie, în urma prelucrării chestionarelor completate de cei 147 de părinţi şi din discuţiile pe care le-am avut cu reprezentanţii organizaţiilor şcolare, am observat câteva aspecte care ar trebui îmbunătăţite în relaţia familiei cu şcoala. Astfel, există o oarecare apatie a părinţilor privind colaborarea cu şcoala (fie nu vin la reuniuni anunţate, fie nu consideră important să se implice în activităţile organizate cu sau fără participarea altor membri ai comunităţii). De asemenea, părinţii dovedesc uneori o oarecare lipsă de responsabilitate (aşteaptă iniţiativa cadrelor didactice), timiditate (lipsa de încredere în sine), participare cu ingerinţe (critică şcoala fără nici o înţelegere), preocupări  exclusive pentru randamentul şcolar (notele copilului),  conservatorism (reacţii negative la idei noi) şi intră în contact cu şcoala numai în situaţii excepţionale, atunci când există probleme în comportamentul copilului sau când acesta ia câte o notă proastă. De asemenea, am descoperit că interesul părinţilor pentru problematica şcolară este invers proporţional cu vârsta copilului.

Am observat, totodată, că sunt unele aspecte care le sunt reproşate organizaţiilor şcolare, privind colaborarea lor cu familiile elevilor şi cu alţi membri ai comunităţii, şi anume: dificultăţile cadrelor didactice de a stabili relaţia cu adulţii (tratează părinţii ca pe copii şi nu ca parteneri în educaţia copilului, luînd autoritar decizii la reuniunile cu părinţii), lipsa pregătirii privind fructificarea relaţiei şcoală-familie, în beneficiul ambilor parteneri, cerinţele financiare prea mari adresate părinţilor (fondul clasei, fondul şcolii, costul opţionalelor şi activităţilor extraşcolare la care participă copilul), preocuparea scăzută a şcolii pentru implicarea altor membri ai comunităţii în activităţile pe care le derulează.

Ana-Maria Iana face parte dintr-o altă generaţie de aur (nu pot spune câte au fost…cam şase promoţii, poate): după ce a terminat Facultatea de Comunicare a revenit pentru un master în Management Educaţional şi Comunicare Instituţională, pe care l-a absolvit în 2007. În continuare, un fragment din lucrarea ei de dizertaţie (pe care am putea să o considerăm lucrare de doctorat :), atât este de complexă şi de documentată), lucrare care tratează tema comunicării organizaţionale în şcolile româneşti.

În majoritatea instituţiilor şcolare româneşti de stat, comunicarea nu se desfăşoară conform unui plan strategic, real, inspirat de nevoile reale ale publicurilor-ţintă ale organizaţiei sau care să aibă la bază obiective prestabilite. De cele mai multe ori, comunicarea externă este aleatorie, iar efectele sale sunt întâmplătoare. Suporturile comunicaţionale sunt reduse şi sunt corelate sporadic cu planul de dezvoltare al acestor organizaţii. Deşi şcolile prezintă periodic către inspectorate şcolare sau minister planul de dezvoltare instituţională, am observat (din zecile de planuri de dezvoltare şcolară studiate) că subcapitolul destinat comunicării este redus adesea la prezentarea, pe scurt, a tematicii şedinţelor consiliului profesoral. Totodată, în multe cazuri, aceste planuri au folosit doar ca instrument al managerului şcolar, utilizat de acesta în momentul înscrierii la concursul un nou mandat de director.

Toate studiile dedicate efectelor descentralizării au dovedit mari probleme de comunicare între şcoală şi comunitate. Şcoala nu consideră autorităţile locale ca parteneri în analiza nevoilor educaţionale şi adesea nu îşi concepe oferta educaţională conform condiţiilor concrete din fiecare comunitate. De multe ori, comunitatea este chemată să susţină financiar un proces pe care nu-l înţelege în totalitate. Comunicarea cu administraţia locală se reduce, de regulă, la probleme administrative: solicitări de fonduri pentru cheltuielile curente, întreţinere, reparaţii ş.a. Administraţia locală nu este implicată în politica educaţională a şcolii, iar comunicarea este strict formală. Autorităţile locale şi reprezentanţii comunităţii sunt invitaţi doar la evenimente formale – deschiderea anului şcolar, şedinţele consiliului de administraţie şi aproape niciodată la activităţi informale (excursii, serbări etc.).

În general, la nivelul şcolilor nu există un comportament de prospectare a pieţei şi a resurselor locale:  atitudinea este pasivă, de aşteptare a intervenţiei statului. La o analiză mai generală, pot fi identificate mai multe puncte critice ale sistemului educaţional românesc. Astfel, în ce priveşte finanţarea învăţământului, pe care nu o pot neglija, cel mai adesea organizaţiile şcolare din sistemul de stat sunt subfinanţate (spre deosebire, de pildă, de şcolile private). Finanţarea şcolilor de stat este dependentă de nivelul local de dezvoltare, ceea ce duce la polarizare: resurse mari în localităţi bogate şi resurse limitate în localităţi sărace. De asemenea, şcolile depind şi de relaţiile dintre autorităţi şi reprezentanţii şcolii sau de interesele de grup locale, iar veniturile extrabugetare depind de nivelul de dezvoltare al localităţii, de veniturile populaţiei, dar şi de relaţiile cu persoane-cheie care pot acorda finanţare organizaţiilor şcolare.

Cât de departe poate ajunge un absolvent al Facultăţii de  Comunicare? Oricât de departe…drumurile îi sunt deschise. Continuarea postării lui Andrei Dospinescu ne demonstrează modul în care abilităţile formate în facultate îl ajută să îşi construiască o carieră de excepţie în domeniul cercetării.

Daca ar fi să subliniez ceva care să iasă în relief aş selecta, tot ca o alegere personală, capacitatea extraordinară de formare pe care a avut-o comunitatea Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice. Nu lucrez în domeniul relaţiilor publice. Lucrez la Academia Română, Institutul Naţional de Cercetări Economice unde sunt şi în ultimul an de doctorat. Am publicat o carte în domeniul tezei mele de doctorat, peste 30 de articole şi am avut ocazia să-mi prezint cartea la un seminar din Chicago. Timpul mi-l împart între două proiecte europene, o serie de proiecte interne, predarea unor seminarii aplicate de econometrie, activităţi de recenzor, lucrări pe domeniul inflaţiei, şomaj şi politici de ocupare, politici monetare, strategii în domeniul industriei, modelare econometrică, precum şi modele de simulare pe calculator (domeniul economie experimentală, modelarea dinamicii populaţiilor de agenţi din perspectiva modelelor specifice ecologiei economice, ştiinţa complexităţii, teoria jocurilor). Poate este “departe” de domeniul comunicării şi relaţiilor publice, dar nu chiar atât de departe pe cât pare. Folosesc în fiecare zi un mod de gândire format în facultate, un anumit mod de a vorbi, de a şti când să nu vorbesc, ce să spun şi cum să spun,  anumite reflexe de comunicator pe care mi le-au format profesorii în cadrul cursurilor şi seminariilor aplicate şi asta înseamnă foarte mult. Toate momentele frumoase au un final, dar cele care contează te ajută să fii mai bun.

Andrei Dospinescu

Andrei Dospinescu face parte dintr-o altă generaţie „de aur”, definitorie pentru „adolescenţa” Facultăţii de Comunicare. Astăzi, el ne împărtăşeşte câteva amintiri din timpul facultăţii. În afară de amintirile paralele pe care mi le-a trezit relatarea lui, mi-a plăcut să urmăresc traseul emoţional care transpare în spatele traseului formativ. Aşadar, între ingredientele care definesc un absolvent de vârf al Facultăţii de Comunicare (şi îl diferenţiază de absolvenţii altor facultăţi :)), vom găsi negreşit şi unul aparte: căldura sufletească.

Ce înseamnă sa ai sentimentul apartenenţei la o comunitate? Probabil că nu stă în carnetul de student pe care îl primeşti în primul semestru,  poate într-o anumită masură stă într-un spaţiu fizic care în timp şi devine foarte familiar, cu săli de clasă şi locuri care capătă dimensiunea unor amintiri. Poate mai mult decât atât, o comunitate înseamnă un mod de a fi şi de gândi, iar modul acesta se învaţă. Prin urmare pentru mine Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice a fost un loc de formare. Sunt prea multe lucruri de spus, aşa că voi selecta câteva din memorie. Primul an, prezenţa inconfundabilă a domnului Frigoiu, prestanţa domnului Chiciudean, multe seminarii şi cursuri frumoase, colegi de care m-am simţit ataşat, cu care mă distram, cu care intram într-o competiţie reuşită care ne făcea mai buni. Îmi aduc aminte de clubul de dezbateri parlamentare, regionala de debate, discuţiile faine şi moţiunile serioase sau trăsnite. Al doilea an, deja mă simţeam integrat în comunitate, începeam să îmi dau seama ce aş vrea să fac. Tot selectiv, cursurile domnului Borţun, seriozitatea şi rigoarea domnului Iacob. Al treilea an, bursa Socrates la Perugia, unde am început să mă orientez pe direcţia pe care mă îndrept acum. Anul patru, licenţa şi  simularea Dacia 2003, în care am dormit cam trei ore pe noapte şi am vazut ce înseamnă gestionarea unei situaţii limită din perspectiva celulei de gestionare a crizei. După facultate am avut şansa să predau în aceleaşi săli de seminarii în care am stat ca student Este o experienţă mentală în primul rând, o experienţă cu o încărcătură simbolică deosebită. Am rămas cu amintiri deosebite şi am avut ocazia de a cunoaşte mai bine doi profesori dragi, Dumitru Iacob şi Diana Cismaru.

Andrei Dospinescu

După cum spuneam adineaori, Laura Nedea este un dublu absolvent al Facultăţii de Comunicare. Aşadar, era datoare să scrie două postări 🙂 : ceea ce a şi făcut, revenind pe o temă care a mai fost tratată până acum pe blogul acesta, stilul de conducere. În această postare, noţiunea este încadrată într-o perspectivă mai largă, aceea a rolurilor sociale şi a conformismului.

Rolul social este un model de comportament asociat unui status sau unei poziţii sociale, presupunând drepturi şi datorii derivate din statusul indivizilor, prevăzut în sistemul social din care fac parte. Implică anumite aşteptări din partea celorlalţi privind comportamente specifice asociate cu statusul individului. Rolul este rezultatul unei interacţiuni între normele şi modelele impuse unei anumite poziţii sociale şi personalitatea subiectului ce particularizează acel rol.

Petru Iluţ (Iluzia localismului şi localizarea iluziei, Iaşi: Polirom, 2000, p. 40) explică: „rolurile şi cerinţele de rol, prescrise social, sunt tratate de psihologia socială îndeosebi ca aşteptări reciproce de rol […]. Rolurile apar, aşadar, drept concept ce exprimă relaţiile dintre indivizi şi cele mai multe sunt direct complementare, aproape fiecărui rol corespunzându-i un contra-rol: profesor-elev (student), soţ-soţie, şef-subaltern”. Există un raport de majoritate-minoritate, în sensul reflectării binare a fiecărei categorii, ca reproduceri ale aceloraşi trăsături „majore” la scară mică în categoria „minoră”: mai mic, mai puţin, mai încet etc.

Cu cât o societate este mai tradiţională, mai profund separată în subculturi de roluri distincte (Enăchescu, Constantin, Tratat de psihologie diferenţială, Iaşi: Polirom, 2009, p. 61), cu atât îşi va susţine mai puternic prin mecanisme sociale „normalitatea”, definind-o mai strict, inclusiv în planul categoriei majore şi al categoriei minore, descurajând transgresiunile, încălcarea aşteptărilor, gratificând identificarea cu propriul rol, reiterând graniţele conceptuale şi raportul de majoritate-minoritate ale rolurilor prin comportamente simbolice frecvente/explicite. Autodefinirea neproblematică într-o categorie sau alta conduce la mulţumire personală, prin conformare performantă, acceptare şi succes pe criteriile rolului de apartenenţă. Ieşirea din limitele rolului, fie doar prezumtivă, este considerată dezechilibru şi sancţionată prompt, inclusiv prin acţiuni preventive, readucând în discuţie consecinţele transgresiunii, reactualizând sistemul de recompense şi sancţiuni (mergând până la excludere). Acest sistem este utilizat extensiv în sistemele închise, tradiţionale, unde rigiditatea definiţiilor face parte din programul de autoconservare.

În aceeaşi categorie încadrăm stilul tranzacţional de conducere, orientat spre îndeplinirea sarcinilor, bazat un schimb de beneficii sau pedepse, în funcţie de îndeplinirea obiectivelor. Acestui stil îi este preferat stilul transformaţional, în care liderul este un model care inspiră şi conduce spre dezvoltarea personală a celor ce decid să-l urmeze. Rolul social îşi pierde rigiditatea, categoriile devin permeabile, iar relaţia de minoritate-majoritate nu mai presupune permanenţa protejată de sisteme de pedepse, ci convingere. Minorul tinde către major, aspiraţia este încurajată şi nu sancţionată, iar transformarea, ca formă de dezvoltare, este scopul ambelor categorii şi devine posibilă datorită unei relaţii de încredere (sau credinţă, dar aici începe alt capitol..).


Laura Nedea

Pagina următoare »