absolvenţi


Laura Nedea face parte dintr-o serie „de aur” care a absolvit Facultatea de Comunicare în 2003. După câţiva ani, ea a revenit pentru un master de Comunicare în Afaceri pe care l-a absolvit ieri. Susţinerea dizertaţiei a însemnat, şi pentru ea şi pentru coordonatoare, însuşirea unei lecţii amare: aceea că, oricât ai fi de bine pregătit uneori, nu te poţi feri de lovituri sub centură. Asta pentru că gândurile şi oamenii sunt dincolo de etichete

Am ales sa aprofundez subiectul diferenţelor de gen în stilurile de conducere pentru că mă interesa ce este dincolo de etichetă, această capcană fără de care cunoaşterea ar fi o experienţă mult mai dificilă şi care, în acelaşi timp, ne dirijează şi trunchiază cunoaşterea. Ce este mai simplu decât să spui ce este “masculin” şi ce este “feminin”? Iar la stiluri ne pricepem mai toţi, în conducere vorbim despre manageri autoritari şi manageri permisivi, conservatori sau inovatori şi facilitatea observaţiei empirice lasă senzaţia cunoaşterii. Stilul este o altă etichetă, un numitor comun de trăsături reduse la esenţial.  Dar ce realităţi au existat înainte de sinteză? Urma să aflu că, dacă acceptăm teza unui stil feminin sau masculin, eticheta înşală: nu înseamnă că stilul masculin va fi adoptat obligatoriu de un lider bărbat, sau stilul feminin de către o femeie. În caz că există un “stil de gen” pur şi nu formule complexe de trăsături de stil în leadership.

Substratul social al temei diferenţelor de gen îl conferă dinamica schimbărilor din planul real, dublat de fenomenul globalizării şi noile aspecte aduse în discuţie de acesta. Tema diferenţelor de gen prezintă interes pentru sociologie şi psihosociologie, antropologie şi studii culturale, economie şi management, comunicare organizaţională, fără să uităm valenţele militante ale studiilor asupra egalităţii de şansă. Prefer abordarea descriptivă şi nu pledoaria pentru drepturile egale şi performanţele femeilor lider, considerând că perspectiva sociologică şi studiul consecinţelor în planul comunicării oferă ocazia unor dezbateri cel puţin la fel de atrăgătoare şi utile.

Cercetarea practică a nuanţat şi mai mult concluziile: diferenţele de gen apar numai contextual, nu există o listă absolută a diferenţelor care să se confirme constant, iar cultura organizaţională şi mediul profesional pot fi mai influente decât experienţa socială anterioară sau cultura locală. A reieşit o relaţie specifică a femeilor cu autoritatea şi nevoia de control (un perceput vid de autoritate?) şi dificultatea liderilor bărbaţi de a delega, datorită unei viziuni particulare asupra responsabilităţii, dar altfel comunicarea, sprijinul, dezvoltarea, competenţa, obiectivitatea şi fair-play-ul devin norme care ghidează în aceeaşi măsură managerii moderni femei sau bărbaţi. Depăşind umbra prejudecăţilor sau a rolului de gen ca izvor de constrângeri, diferenţa de gen în leadership rămâne o oportunitate şi o sursă de inovaţie pentru organizaţii.

Laura Nedea

Continuăm Gala cu un alt şef de promoţie. După ce a absolvit Ştiinţe Politice – Sociologie din SNSPA în 2008, Diana Simion a ales masteratul de Comunicare în Afaceri din cadrul Facultăţii de Comunicare, masterat  la finalul căruia are  media generală 10,00 (!). Mâine, ea îşi susţine dizertaţia pe o temă interesantă din sociologia sportului. Să îi ţinem pumnii!…

Dincolo de galeriile zgomotoase, mirajul investitorilor sau imperialismul brandurilor personale/de club, sportul oferă mai mult decât un teren fertil pentru recoltele de marketing sau spectacolul mediatic. Metafora organizaţională a echipei, înţeleasă sub aspectul ei sportiv, poate fi extinsă la nivelul conceptului general de dinamică a echipei, ca model explicativ pentru managementul performanţei grupurilor mici. Această tranzivitate a abordării este facilitată de profilul echipelor sportive şi de caracteristicile mediului competitiv în care evoluează. Studiul exploratoriu asupra dinamicii echipelor sportive, realizat pe parcursul ultimelor 15 luni, s-a transformat într-un bulgăre de zăpadă revelator, depăşind cu mult entuziasmul şi aştepările mele iniţiale şi deschizând noi perspective de abordare a acestei sfere tematice.

Un aspect interesant al metodei pe care am folosit-o se referă la limitele analizei la nivelul exclusiv de grup: efectul este similar unui proces de omogenizare mecanică a valorilor individuale, favorizând iluzia convergenţei. Pentru creşterea validităţii este importantă analiza dispersiei valorilor individuale şi a amplitudinii dintre valorile extreme. De exemplu, în cazul în care poziţiile extreme corespund persoanelor cu putere de influenţă sau putere de expertiză semnificativă la nivelul grupului,  nu mai trebuie urmată logica echivalenţei dintre ponderile indicilor individuali la nivelul grupului, pentru că rolul acestor persoane în evoluţia dinamicii echipei este decisiv. Sfera de influenţă personală şi rolurile din cadrul echipei determină existenţa unor diferenţe de coeficienţi în calcularea modului şi intensităţii de manifestare a fenomenelor de grup.

Diana Simion

Cătălina Cicei a absolvit două facultăţi, una mai interesantă ca alta: Psihologia, apoi Comunicarea. Vara 2010  va marca pentru ea nu numai finele masteratului în Comunicare şi Relaţii Publice, ci şi încheierea a doi ani (cu multă activitate :)) alături de echipa de la Teoria Organizaţiilor. Astăzi, ea ne schiţează, din câteva trăsături inspirate de condei, un portret de generaţie.

(A scrie un articol din perspectiva celui ce îşi încheie o etapă de formare reprezintă o provocare pentru autor. Pentru că este un articol de “inceput de drum” virtual şi pentru că a fost publicat de curând un studiu despre “generaţia Converse”, simt nevoia de a mă replia şi a îmi arunca puţin ochii asupra ei. O generaţie interesantă, adesea agitată şi nerăbdătoare, care lasă spre a fi intuit, în sclipirile ei, mult potenţial. O generaţie care îşi trăieşte viaţa în viteză, nepermiţându-şi nici o secundă pentru a răsufla.)

Controversată, generaţia mid 20’s pare a fi una care nu îşi iroseşte efortul. În continuă viteză, în luptă permanentă cu timpul şi în competiţie cu sine, cei din jurul vârstei de 25 de ani par să transmită un mesaj clar: “existăm şi vrem să fim recunoscuţi”. Jonglând între serviciu şi studii încă de la vârste fragede, învăţând multitasking-ul şi mergând pe sârmă în încercarea de a echilibra pe cât posibil profesionalul cu personalul, generaţia mid 20’ este mult mai pragmatică decât generaţiile anterioare.

Dacă la 24-25 de ani, cei de acum o decadă ieşeau nehotărâţi din amfiteatrele universităţilor, generaţia actuală are o siguranţă mult mai mare, absolvenţii fiind deja înscrişi, în multe cazuri, pe un traseu clar de evoluţie profesională. Adesea, aserviţi job-urilor, în luptă cu dead-line-urile şi cu responsabilităţi obositoare, cei din mid 20’s sunt într-o continuă combustie. Muncesc încă din facultate, încearcă să investească în ei înşişi şi sunt chinuiţi de lipsa timpului liber, pierdut undeva în alergătura continuă dintre şcoală şi serviciu. Nevoia de instant creşte, arderea etapelor (uneori impusă) devine obligatorie, iar savurarea prezentului este înghiţită de planificarea viitorului. Workshop-uri, training-uri, masterate, conferinţe, unul-două joburi: viaţa lor conţine toate aceste ingrediente. Generaţia „a toute allure” , sub viteza vremurilor, ţinteşte mai sus, vrea mai mult  şi fără timp pierdut.

Tânăra generaţie îşi subliniază exponenţii: corporatista convinsă dintr-o multinaţională, actriţa de succes, psihoterapeutul, fashion editorul unei reviste cunoscute. Toţi aceştia, cu vârste între 23 şi 25 de ani, reprezintă doar o parte din exemplificările sintagmei “pas de temps perdu”.  Astfel, dacă François Villon se întreba unde sunt  zăpezile de altădată, generaţia “à toute allure”, posibil marcată pe viitor de burnout şi cu o carieră timpuriu consumată, se poate întreba cu brio unde este ritmul de altădată…

Cătălina Cicei

Gala Absolvenţilor începe cu o emblemă: un şef de promoţie. Mădălina Vătămănescu a absolvit facultatea în 2006 şi, din 2007, este alături de echipa de la Teoria Organizaţiilor, dovedind la fel de multă perseverenţă  precum a dovedit şi când era studentă. Întâmplarea face ca azi, când a trimis postarea, să împlinească o vârstă frumoasă şi plină de promisiuni. Îi urăm „La Mulţi Ani!” şi cât mai multe realizări pentru minte  şi suflet, ca şi cele despre care ne povesteşte acum.

Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice: o experienţă în serie infinită sau, mai bine zis, un experiment al cărui protagonist sunt eu însămi… Este cel puţin fascinant cum un moment din timpul cronologic poate deveni prezent continuu, este cvasi-inimaginabil cum viaţa unui om se divizează în două aventuri existenţiale – înainte de facultate şi în tandem cu facultatea… La întrebarea cum poate o facultate să devină o piatră de hotar în existenţa cuiva, raspunsul meu pare nedilematic: FCRP şi cu mine ne-am legat indisolubil încă de la vârsta de 19 ani… Astăzi împlinesc 27 de ani, şi firele care ne unesc sunt din ce în ce mai trainice şi mai de nedezlegat.

Dacă la 19 ani, visul de a deveni un student de elită a acţionat ca o forţă motrică spre porţile facultăţii, la 23 de ani un nou imbold, de această dată o forţă de propulsare, m-a împins în aceeaşi direcţie: un masterat în FCRP şi dobândirea statutului de cadru didactic asociat. Astfel, masteratul de 10 pe linie şi experienţa didactică încununată de satisfacţii au accentuat ”starea de dependenţă” faţă de facultate. FCRP s-a transformat simultan într-o stare de spirit şi într-un act de conştiinţă… Ipostaza duală de masterand şi cadru didactic a prilejuit derularea unui experiment unic cu mine însămi – glisarea între două planuri alternative, între bancă şi catedră. Am reuşit să privesc aceleaşi realităţi prin prisma unor ochi dacă nu antagonici, cel puţin diferiţi – în studenţie banca mi se părea reduta perfectă (chicoteam, trimiteam bileţele colegelor, dădeam coate), acum catedra devenise avanpostul de unde surprindeam orice mişcare şi interceptam orice mesaj clandestin…

Sfârşitul ”episodului masterat” se impunea a fi urmat de un nou episod la şcoala cuvântului – Doctoratul în Ştiinţele Comunicării. Am înaintat mulţi paşi pe drumul cunoaşterii, deşi colind aceleaşi coridoare, poposesc în aceleaşi săli de curs, întâlnesc aceiaşi oameni… Privind retrospectiv, mi-e greu să mă gândesc dacă şi când se va produce desprinderea… Totuşi, sper ca în momentul în care ”episodul doctorat” se va sfârşi, FCRP să vină în întâmpinarea mea cu o Şcoală Postdoctorală…

Mădălina Vătămănescu

« Pagina anterioară