călătorii


În universul inefabil în care ne aflăm – și care pare haotic, dar de fapt e guvernat de legi – fiecare vibrație atrage alte vibrații cu care rezonează (fie că rezonează în cheie similară, fie că rezonează în cheie complementară). De ce un individ se întâlnește frecvent, comunică și se apropie de o serie de oameni, iar pentru alții este aproape invizibil? Pentru că de primii îl leagă corzi vibraționale, care se materializează, de fapt, în substanța relației. De fapt, dacă sapă puțin mai mult în Oglinda respectivă (pe care a atras-o indiferent în ce calitate: de prieten, partener de cuplu, asociat, vecin, coleg, profesor sau discipol) și este suficient de lucid ca să își recunoască temele active de pe agenda cu probleme interne, va identifica destul de repede coarda vibrațională (una sau mai multe) care a atras către el, dintr-un Univers infinit în posibilități, exact persoana respectivă. Poate fi tema îngrijirii părinților, tema sacrificiului pentru copii, tema dependenței de genul opus, sau dimpotrivă, tema însingurării, a înstrăinării, a acumulării, a siguranței, etc. Mereu există un aspect nerezolvat sau un blocaj (o lecție care se repetă), iar persoana respectivă (Oglinda apărută ca din neant) funcționează ca un tovarăș de drum voluntar într-o scurtă călătorie a sufletului în care fiecare încearcă să-și vindece aceeași problemă (problemă care îmbracă nuanțe particulare în fiecare caz). O astfel de întovărășire – miraculoasă, de fapt – se petrece din mai multe motive. În primul rând, prin comunicare cele două persoane își pot transmite mesaje importante sau pot înregistra statusul problemei (este ca un work-in progress dintr-o cercetare academică – ca să glumim puțin…); în al doilea rând, fiecare poate oferi experiențe, soluții sau informații importante în efortul de soluționare al celuilalt; în al treilea rând (chiar dacă al treilea motiv este cel mai discret) fiecare contribuie la menținerea problemei pe lista de priorități a celuilalt, prin reamintire constantă (e ca și cum și-ar vedea problema afișată zilnic, pe un banner :)). Și în fine – am lăsat la urmă cel mai important motiv – unde-s doi, puterea crește, adică tovarășii de drum se motivează și își stimulează reciproc forța interioară.

Și, ca privire finală a mecanismului unei relații bazate pe rezonanță, nu este doar rezolvarea problemei similare care contribuie la menținerea relației, ci mai ales faptul că, prin corzile vibraționale, se naște un tip de cunoaștere a priori care determină o încredere (uneori) nelimitată între cei doi termeni ai relației. Și totuși, drumul este temporar pentru că nici un repertoriu de probleme și nici o agendă a sufletului nu sunt identice cu altele – așadar, când s-a rezolvat problema sau blocajul și se trece în faza următoare, și relațiile se transformă. Nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul evoluează…

 

 

Astăzi am citit o carte remarcabilă, „Am murit și m-am descoperit pe mine însămi„, de Anita Moorjani, o carte scrisă ca urmare a unei experiențe „în preajma morții”. Sunt multe pasaje în carte în care mi-am regăsit unele dintre convingeri și idei din propria experiență (în care, într-un alt fel și pe un alt drum, am redescoperit și am reevaluat sensul existenței).

Dintre aceste idei demne de reținut (și de lucrat, nu doar de reținut…) aș reține deocamdată două, pe care le-am mai regăsit și în alte cărți, dar niciodată subliniate atât de clar. Prima este importanța centrării pe sine, de care vorbește atât de frumos autoarea: Noi suntem una cu universul, iar menirea noastră este să ne manifestăm sinele real, care este magnific. Lumea exterioară nu este decât o reflexie a lumii noastre interioare. Marea încercare a vieţii mele a apărut din cauză că m-am focalizat prea tare asupra lumii exterioare, fapt care m-a condus la comparaţii şi la competitivitate. […] Pe atunci îmi doream să îi conving pe ceilalţi oameni să gândească la fel ca mine şi să creadă în lucrurile în care credeam eu, în loc să îmi accept unicitatea şi diferenţele faţă de ceilalţi. (p.224).

Iar a doua este legea permisivității (îi putem spune așa) care se situeaza într-un relativ contrast cu legea atracției, în sensul că presupune o atitudine diferită. În legea atracției, perspectiva este în continuare ofensivă (pentru că se concentrează pe acțiunea emițătorului de frecvențe în Univers), ceea ce, atrage atenția autoarea, înseamnă în continuare o tensiune și un gând implicit că „ceva nu este în regulă”, o concentrare pe ideea de lipsă, care trebuie abandonată:

În anii din urmă s-a vorbit foarte mult despre sincronicităţi şi despre legea atracţiei. Gândul că viaţa poate urma direcţia dorită de noi este foarte atrăgător, dar personal prefer să mă gândesc la această lege din perspectiva permisivităţii, nu a atracţiei.[…] În realitate, el [Universul, n.n.], este abundenţă infinită, fiind capabil să se dilate şi să circumscrie tot ceea ce ne dorim. Depinde numai de noi în ce măsură permitem lucrurilor pe care le dorim să pătrundă în viaţa noastră, dar acest proces se derulează întotdeauna din interior către exterior, nu invers.
După ce am înţeles că în afara sinelui meu infinit nu mai există nimic, am început să mă consider o operă aflată într-un proces continuu de perfecţionare, dintr-o perspectivă dinamică, nu statică. La fel ca un caleidoscop care trece încontinuu de la o imagine superbă la alta, perfecţiunea se află tot timpul în mişcare. (p.224).

Eu atrag mereu ratați, iar tu atragi bărbați nedisponibili” îi spune o prietenă altei prietene, după ce s-au plâns reciproc că figurile de genul masculin care apar în viața lor prezintă, în ciuda variabilității individuale, aceeași trăsătură. În alt caz, un alt personaj feminin declară unei confidente: „Mătușa mea a observat că, de fapt, prietenii cu care veneam la ușa familiei mele erau, de faptacelași bărbat.” Legea atracției și lecția neînvățată din prima secvență au drept corespondent un cumul de lecții repetate identic, în a doua secvență. Semnificația secvențelor merge dincolo de observația de inspirație freudiană vehiculată de obicei, aceea că tiparul bărbatului/bărbaților importanți ca relație de cuplu pentru o femeie este asemănător cu percepția tatălui (și invers, în cazul bărbaților, că tiparul femeii/femeilor importante pentru un bărbat este asemănător cu percepția mamei). Diferența de perspectivă se situează la nivelul dinamismului individual, al recunoașterii faptului că orice individ (femeie sau bărbat) evoluează în timp, așadar și tiparul relațiilor sau al partenerilor de cuplu pe care îi întâlnește evoluează, chiar dacă o trăsătură dominantă sau alta se pot menține. Așadar, partenerul de cuplu va reprezenta întotdeauna, prin caracteristici și comportament, o oglindă a imperfecțiunilor și a lecțiilor neînvățate de actorul principal. Chiar și atunci când, aparent, relația se constituie ca o opoziție, lecția neînvățată se referă la o atitudine care nu a fost însușită și interiorizată, sau la un set de comportamente care trebuie perfecționate. De obicei, în momentul în care elevul învață lecția, presiunea dispare deodată și contextul se schimbă. Pe de altă parte, evoluția în timp și lucrul unui individ cu el însuși/ea însăși sunt vizibile la nivelul schimbărilor de variabile din ecuația aparent repetitivă a unei astfel de relații. („Nu ai înlocuit tiparul, dar ai făcut upgrade-uri” spune la un moment dat prietena din prima secvență, atunci când cealaltă îi spune că totuși multe aspecte s-au îmbunătățit în mod vizibil.) În fine, evoluția se mai poate vedea din rolul diferit pe care îl joacă anumiți actori-parteneri într-o asemenea succesiune repetitivă: unii par să fi venit ca să predea lecția respectivă (cu diferența că lecțiile de viață nu se învață la nivel cognitiv. ci la nivel de suflet, de aceea pot fi dureroase uneori…) iar alții par să fi venit ulterior ca să examineze: anume, ca apăsând pe coardele care erau sensibile altă dată, sau întinzând capcanele și ispitele care s-au dovedit a fi convingătoare cu alte ocazii, să verifice dacă lecția a fost bine fixată sau nu. În fine, după examen, în ipoteza în care a fost promovat, există două posibilități: sau relația se schimbă și se mută cu un registru mai sus, sau se rarefiază și se destramă, chiar…însă bogăția unui univers bazat pe legile atracției și manifestării, ca și frumusețea inepuizabilă a jocului oglindirilor reciproce, rămân pentru totdeauna aceleași.

Atunci când cineva pornește, în mod conștient sau neconștientizat, pe calea vindecării (vindecare spus cât se poate de general – cuvântul poate fi sinonim cu evoluția către manifestarea lui Dumnezeu în om), viața devine o ascensiune pe un munte, un drum plin de pericole și capcane, dar și de „peisaje”de o frumusețe inegalabilă. Iar în final, urcușul merită să fie făcut pentru că răsplata de la final este transformarea (sau chiar transfigurarea) călătorului. La fel ca pe un munte fizic, drumurile sunt multiple și infinite chiar (pentru că sunt individuale) iar peisajul se schimbă perpetuu. În calea călătorului se așează nu doar lecții, pericole, capcane și teste (în partea grea a traseului) ci și daruri nenumărate (în partea frumoasă, de răsplată): protecția răcoroasă a copacilor și fructe de pădure, aer curat, cristale și ape limpezi de cleștar, clipe de împlinire și de liniște, tovarăși temporari de drum uimitor de sincronici sau, dimpotrivă, de complementari. Dar poate că surpriza cea mai mare vine de la agenții vindecării – adică de la agenții care impulsionează urcușul (uneori un impuls atât de puternic încât călătorul se trezește pe potecă exact o spirală mai sus…). Acești agenți pot avea ipostaze multiple (pot fi sub formă umană: parteneri de cuplu, părinți, copii, șefi, prieteni…. sau simbolică: întâmplări, relații, evenimente, ș.a.) – important este rolul de catalizare pe care îl au în evoluție și împletirea lor mai curând surprinzătoare cu alte elemente de pe canavaua vieții. Acțiunea agenților vindecării poate fi brutală: saltul se produce în urma unei crize existențiale, și se realizează aproape întotdeauna din ceea ce părea o pierdere. Pe de altă parte, efectul agenților poate fi paradoxal: deși bilanțul final al călătorului nu este pozitiv (relația poate ajunge la un punct final, de ruptură iremediabilă) acesta din urmă constată că agentul i-a lăsat în rucsacul cu provizii pentru drum o resursă extrem de importantă (cu exemple extrem de variate: o firmă, un copil, un prieten necuvântător, o realizare, o terapie neconvențională, un pelerinaj inițiatic sau, pur și simplu, abilități absolut necesare care s-au format în timpul acelui episod de viață) – resursă care, la rândul său, poate prelua ștafeta ca agent al vindecării. Și, cu fiecare resursă (acestea, în mod ciudat, fac ca rucsacul să devină din ce în ce mai imponderabil) atingerea vârfului devine din ce în ce mai posibilă.

 troita 2drum 2varf 2 de susvarf 2 de jos

De curând am revăzut un film „vechi și bun” din seria celor care impresionează pe oricine: The Black Stallion, de Francis Ford Coppola. Filmul impresionează într-un mod simplu, pe care producțiile moderne l-au uitat: prin Imagine, fără efecte artificiale și, în aproape jumătate din film, și fără a folosi cuvinte. Dar nu despre calitatea filmului îmi propun să scriu, în principal, ci despre esența spirituală a filmului.  Pe scurt, în timpul unei călătorii pe mare, un băiat primește un cal sculptat în miniatură, pe care tatăl lui îl câștigase la cărți împreună cu alte valori (bani, pietre prețioase), și, la culcare, i se spune o poveste despre calul lui Alexandru Macedon. Cum tocmai admirase un cal arab splendid, închis într-un grajd pe puntea corabiei, povestea împreună cu simbolul capătă suport în realitate și se transformă în elemente generatoare de existență (cum îmi place să le numesc).  În aceeași noapte, are loc un naufragiu și corabia se scufundă în timp foarte scurt. Copilul se trezește aruncat în apă, despărțit de tatăl lui, și are prezența de spirit să se agațe de căpăstrul calului arab, care înota speriat în apropiere. Ajunge, tras de cal, pe o insulă pustie, și, după zile de luptă pentru supraviețuire, încheagă o incredibilă prietenie cu animalul semi-sălbatic,  o relație în care se salvează și se susțin reciproc. După ce sunt găsiți în mod miraculos și trimiși acasă la el în America, ajunge să se antreneze pentru curse de cai și câștigă o cursă importantă alături de calul său negru.

Revenind la tema simbolurilor și elementelor generatoare de existență, acestea sunt activate de o singură energie: aceea a credinței, și sunt transmise prin mesaje și persoane providențiale. Adesea, persoana providențială livrează simbolul și iese într-un mod oarecare din viața celui în care a transmis elementul esențial – elementul care inițiază o nouă buclă temporală a existenței. Simbolul (a cărui natură poate fi foarte variată: poate fi o imagine, o frântură de melodie, o anumită vibrație, un nume, etc.) funcționează ca o verigă inițială dintr-o întreagă construcție ulterioară, sau ca un element declanșator al unui program pe care „constructorul” îl avea deja „setat” în computerul interior, dar pentru care nu venise încă timpul de materializare. Este ca și cum agenda sufletului s-ar  actualiza și materializa cu ajutorul unui semnal pe care îl dă un suflet pereche….pentru că, în teatrul gigantic regizat de Dumnezeu, fiecare suflet își cunoaște perfect rolul, iar scenariul depășește în ingeniozitate orice subtilitate posibilă dintr-un scenariu de film obișnuit. Depinde, evident, doar de actorul principal, să recunoască simbolul/semnalul și să facă alegeri în consecință…

Alaltăieri (pe 20 iulie) când se împlineau 44 de ani de la primii pași ai lui Neil Armstrong pe Lună, am revăzut la TVR1 filmul Apollo 13. Ecranizarea din 1995 a romanului Lost Moon, scris de Jim Lovell (comandantul misiunii Apollo 13) și de Jeffrey Kluger, l-a avut pe Tom Hanks in rolul principal. O explozie la unul din rezervoarele de oxigen îi obligă pe cei 3 cosmonauți să anuleze ținta finală a zborului (Luna) și să caute împreună cu centrul de control soluții neconvenționale de supraviețuire și de întoarcere acasă. Filmul prezintă toate fazele de evoluție și management ale unei crize, și poate fi folosit chiar ca material didactic .

Dincolo de impactul crizelor asupra notorietății și reputației (misiunea a fost caracterizată în final ca „un succes dintr-un eșec”) filmul este demn de remarcat prin mai multe aspecte. Mai întâi, prin demonstrarea rolului creativității în gestionarea dezastrelor în special și a resurselor în general. Creativitatea nu este, așa cum se face confuzie adesea, doar o exploatare în comun a anumitor resurse sau o reinterpretare a unui repertoriu cunoscut și comun cu alții. Creativitatea este capacitatea de a da o altă utilitate unor resurse, de a inventa sau descoperi resurse noi sau de a obține rezultate inovatoare la folosirea acestor resurse. Așadar, nu se leagă doar de activitatea de scris (cum tind să creadă experții în publicitate…), ci se referă la toate sectoarele vieții.

Un al doilea aspect se referă la modalitățile de a câștiga atenția audiențelor și de a o menține. Un detaliu nu foarte subliniat în film se referea la faptul că nici o televiziune nu preluase transmisia realizată de cosmonauți din spațiu, pe motivul că „aselenizarea a devenit banală”. În schimb, odată criza declanșată, lumina reflectoarelor s-a întors brusc către protagoniștii scenei. Deci, o lege recentă și crudă a spațiului public spune că nu contează ce nivel de performanță are cineva, trebuie să iasă în evidență printr-un context sau eveniment excepțional.

Și în fine, al treilea aspect este cel mai de profunzime și se referă la perfecțiunea planului lui Dumnezeu. Ken Mattingly, care ar fi trebuit să facă parte din echipajul inițial ca pilot al modulului de comandă, a fost expus la virusul rubeolei și a fost înlocuit (a ajuns ulterior pe Lună, cu o altă misiune). În timpul crizei, Mattingly a fost unul din cei mai activi oameni de la sol în aducerea „naufragiaților spațiali” înapoi. Așadar, iată cum o pierdere poate deveni un câștig, dacă se schimbă contextul. Coordonarea spontană cu fostul coechipier lăsat la sol și perseverența acestuia s-au dovedit unul din factorii importanți ai salvării. Nimic nu e întâmplător, totul are un loc în planul de devenire al lumii.

Cu două săptămâni în urmă, vorbeam la „Ora de știri” despre importanța comportamentului excepțional pe timp de criză, dar și despre importanța crescândă a excepționalului (și a extraordinarului, adaug acum) în viitor.

Etimologia ambelor cuvinte sugerează o abatere de la regulă sau de la medie, o excepție de la regula statistică (excepțional) respectiv o ieșire din obișnuit (extraordinar) dar, treptat, ambele au căpătat sensul de superlativ. Excepțional și extraordinar sunt calificative sau adjective care indică performanța (deci, nivelul superior al abaterii de la medie). Viitorul, însă, va fi martorul întoarcerii acestor termeni la sensul originar – pentru că instanțele de validare și criteriile de definire a performanței s-au diversificat atât de mult (și s-au polarizat, uneori) încât se mai poate spune doar dacă un anumit comportament este ieșit din comun sau nu. Mai mult, regulile sunt într-o schimbare profundă, astfel încât regularitățile unora pot să pară excepții altora. Și așa mai departe, o ceață groasă…

Însă nu acesta este miezul reflecției cu privire la condiția excepționalului și extraordinarului. Majoritatea oamenilor își duc viața considerând a priori că atât ei, cât și cei din imediata lor proximitate sunt „oameni obișnuiți”. Practic, extrapolînd o limitare proprie, oamenii ajung să limiteze din oficiu și pe alții. Și, cum limitele de acest gen sunt tranzitive, efectul este o egalizare și o „banalizare” unanimă a condiției umane. Acestea fac pe de o parte ca „excepționalul” ca trăsătură definitorie a existenței (putem să ne amintim aici de „existența tragică” a lui D.D. Roșca, de asemenea o stare de spirit excepțională), să fie greu de afirmat (pentru că nu există receptori să îl legitimeze…) dar și ca performanța, consecința excepționalului, să fie negată și descurajată din start pentru că…dacă „n” oameni nu au putut (sau nu au vrut, mai degrabă) de ce ar putea al „n+1″lea…

Contrar credinței „populare”, comportamentul excepțional nu este efectul exclusiv al înzestrării cu talente sau al cultivării unor abilități rare. Ca multe alte lucruri importante în viață, comportamentele sau condiția generală a cuiva sunt consecința unei alegeri interioare. O alegere adeseori inconștientă, dar care atrage, determină, provoacă celelalte „întâmplări” care par predestinate și care duc la manifestarea în planul realității. Revenind la excepțional, dacă măcar un sfert din oamenii dintr-o colectivitate ar gândi despre ei înșiși că sunt excepționali și extraordinari și s-a comporta coerent cu acest gând, colectivitatea aceea ar face un salt pe mai multe niveluri. Deocamdată, întrucât conduita excepțională pare a fi cu mult în afara gândurilor exprimate în spațiul public, ea rămâne o opțiune individuală, doar a celor care au curajul să și-o asume.

La fel ca un concert simfonic, o viață are câteva teme dominante. „Actorul”  trebuie să învețe câteva „lecții” importante (ca exemple diverse, lecția pierderii și a singurătății, lecția depășirii dependenței sau a vindecării, lecția acumulării și gestionării resurselor) – lecții care, în funcție de stadiul învățării lor, revin în contexte diferite și cu „actori” diferiți. Dar, pe lângă temele generale care străbat existența ca un fir roșu, există și perioade din viață (pot fi de ordinul anilor) care au sunet și culoare distincte. Sunt perioade în care au ieșit în evidență atitudini sau întâmplări recurente, au fost populate cu oameni care, deși diferiți, au jucat roluri asemănătoare, și cu provocări de viață care au primit răspunsuri (identice sau diferite în timp, la fel ca soluțiile pentru o problemă de matematică). Dar la un moment dat, bucla temporală se închide. Tipul de provocări care apar, „examenele” și răspunsurile cerute din partea actorului se schimbă. Peisajul emoțional și culoarea de fundal se schimbă, iar oamenii care au jucat anumite roluri fie dispar, fie li se schimbă comportamentul și „partitura”. Uneori, chiar decorul fizic și arhitectural în care s-au jucat anumite acte de viață se închide, dispare, se renovează sau se schimbă radical. Este ca și cum un regizor nevăzut ar dispune, cu un semn, schimbarea decorurilor, rolurilor și climatului de pe scenă, și ar trimite și mesageri neașteptați care să anunțe schimbarea. Bucla temporală se închide și face loc unei alte bucle, peste care se ridică o altă cortină. Cine știe pentru câți ani, și cu ce rost în viața actorului principal!

Dar pe lîngă bucle temporale, mai există și linii temporale. Aceasta, pentru  că partitura depinde direct nu doar de răspunsurile (mai ales interioare) pe care le dă actorul principal (și în felul acesta, perioadele în care se învață unele lecții de viață se lungesc sau se scurtează, în funcție de receptivitatea personajului principal), ci și de alegerile pe care le face. Anumite linii temporale există doar ca potențial, iar sufletul alege (dar nu într-un mod explicit și conștient) să aibă sau nu o anumită experiență, pe care și-o prevăzuse în agenda cu care a venit pe lume. Ce se întâmplă atunci când agenda sufletului este neglijată, negată sau amânată cu anii sau chiar cu zecile de ani? Atunci, mai ales, când misiunea centrală din această agendă nu este realizată? La această întrebare, numai cei care simt o presiune în piept pot să răspundă. Pentru aceștia, există puține alternative în plan subtil – și nici una plăcută.

Dar totuși, cum își poate da cineva seama dacă se află pe drumul cel bun? Vorbind tot în limbaj simfonic, trebuie să asculte diapazonul… dacă dilemele dureroase dintr-un sector al vieții încep să slăbească, dacă probleme irezolvabile încep să primească soluții miraculoase, sau dacă trasee multă vreme închise încep să curgă fără să ceară nici o zbatere, atunci…drumul este bun.

(Într-una din diminețile însorite ale acestei toamne, „security guard-ul” de la poarta universității noastre a făcut un gest simpatic care m-a  binedispus întreaga zi: deși mă pregăteam să mă strecor pe lângă barieră, ca de obicei, a ridicat-o larg, cu un gest teatral.)

 

Pentru observatorul din afară este evidentă, la americani, puținătatea informațiilor din afara profesiei de care dispun bărbații cu pregătire superioară. Ei, mai mult decât femeile, păreau să fie niște copii mari care nu ”se jucaseră” decât în țarcul profesional. Singurele subiecte de conversație erau, în această ordine: cele profesionale, eventual tehnice, știri din mass-media și în principal taxele, sportul. Subiectele de cultură generală și eventual spirituale apăreau de-abia la vârsta pensiei (sărăcie insuportabilă pentru un român vivace :)). Ulterior, când am înțeles stilul lor de viață, am înțeles că simplitatea aceasta remarcabilă vine nu numai din puținătatea contactelor sociale, ci și din calitatea partenerului de viață. La americani, partenerul de viață este de multe ori și singurul interlocutor stabil. Așadar, schimbul de informații este mult mai redus decât într-o cultură latină, la fel și posibilitatea de cultivare a unora din trăsăturile de personalitate. Totodată, partenerul este o resursă strategică și singurul care împiedică alienarea totală. Am înțeles, în acest context, cultura dating-ului și a existenței unui partener cu orice preț, fără să conteze lipsa de potrivire sau de sentimente.

Iar partenerul este un element esențial și pentru emigrant. Cei care vor să plece trebuie să fie atenți cu cine pleacă – ceea ce în România putea fi doar o relație călduță și acceptabilă, în Statele Unite și Canada poate deveni un calvar, din cauza stresului la care sunt supuși partenerii și relația în sine, care se redefinește. Supraviețuirea în mediul american pune la încercare stabilitatea relațiilor și capacitatea de adaptare și de reinventare a ambilor poli ai cuplului. Poate fi nevoie de redefiniri, de adaptare, dar nuanța de ”echipă care luptă” nu dispare – parteneriatul de cuplu devine o alianță strategică, iar sentimentele pot să treacă pe locul doi.

Dar nu numai partenerul este o resursă pentru supraviețuire, deși poate este cel mai important element de sprijin. Familia (părinții, frații, alte rude) reprezintă piloni de sprijin, în special pentru familiile cu copii. Contrar iluziei de la distanță, un nivel mai bun de trai nu rezolvă problemele administrative obișnuite: și în America se gătește, se aprovizionează, se face curat și se renovează. Și în unele contexte, rezolvarea acestor probleme se poate face mai greu. 

În lipsa familiei, comunitatea românească este o resursă, cu toate că recompunerea colecției de relații sociale de acasă este imposibilă. În comunitatea de emigranți, evantaiul de posibilități este mai sărac (oamenii dispuși la relații sociale sau potriviți ca stil și mod de gândire sunt mai puțini ca număr) iar climatul de comunicare este puțin stimulativ. Ca grup, românii reacționează mult mai slab la stresul emigrării comparativ cu alte comunități (din câte am observat la Washington, comunitățile din Extremul Orient erau foarte puternice – chinezii erau cei mai relaxați și bine integrați, datorită sprijinului substanțial pe care îl primeau din partea emigranților stabiliți în prealabil).

România ocupă locuri atât de diferite în imaginarul expaților români, încât te întrebi dacă este vorba de una și aceeași țară. În primul rând, relația celor care urăsc țara din care au plecat nu este sănătoasă: să urăști țara în care te-ai născut este ca și cum ți-ai urî mama (i-am spus cuiva într-o conversație, cu ceva timp în urmă). De altfel, atât ura cât și imaginea pe care o păstrează în suflet unii expați români sunt extrem de subiective. De multe ori, ei construiesc raționalizări care să îi ajute în fragila construcție a noii lumi interioare apărută după emigrare: au nevoie de justificări, ca să nu regrete ce au pierdut. Dar, revenind la metaforă, nu contează cum este mama, ea rămâne întotdeauna cea care a dat viață…

Așadar, sunt mai multe tipuri de relație cu România. Relația predominant negativă sau de excludere pe care românii o construiesc cu țara natală face mult rău imaginii României în lume (asta s-a mai spus și este doar un fapt abstract) – faptul concret este că românii nu își dau seama că, transmițând un mesaj negativ despre România, transmit un mesaj care îi afectează pe ei înșiși, în final. Ia să fie România o țară renumită (nu contează prin ce…) nu ar fi expatul român mai prețuit și mai bine cotat pe piața de muncă?…Nu i-ar trebui mai puțin efort ca să se poziționeze ca fiind performant? Și pentru asta nu i-ar trebui decât două lucruri: să fie la curent cu transformările recente din România (unii nu au mai avut contact cu țara de ani de zile și nu sunt informați) și să sublinieze doar aspectele pozitive (și sunt, Slavă Domnului…dacă este să ne gândim numai la natura deosebită și prietenoasă – ca să nu politizăm :))

Dar, înapoi la subiect, sunt mai multe ipostaze ale relației românilor plecați  afară cu România:

(a)      România non grata. Expații care ”urăsc România” și evită să mai aibă vreun contact.   Dacă îi întrebi, îți redau un tablou în alb și negru în care atributele negative sunt atribuite României – dar sunt amintiri vechi și neactuale (în general, mai vechi de 5 ani). În mod paradoxal, ura pe care o resimt îi ține înca în contact cu subiectul (păstrează limba și se inserează în comunitățile de emigranți după modelul noi suntem deștepți și ne distrăm, proștii au rămas în România să sufere). Aceasta este și categoria care ar face orice ca să rămână în America (schimbare de profesie, muncă ”de jos”, statut ilegal).

(b)      România uitată. Expații care ”nu pot să trăiască pe două planuri” și au abandonat total identitatea românească (în unele cazuri, și limba și numele). Pentru aceștia, cetățenia nu este o grefă de suprafață, integrează valorile, tradițiile și modul de comportament american, considerând că ”nu au pierdut nimic” în România. Aceștia au de asemenea o imagine negativă despre țara natală, fără ca ea să fie însoțită de vehemența și energia psihică cheltuită de prima categorie.

(c)    România părăsită din necesitate, dar regretată. Este cazul celor care nu au putut să refuze o anumită oportunitate pentru viața profesională sau personală (nu demult mi s-a povestit cazul unui cuplu de cercetători angajați la Stanford University și apoi la niște centre de cercetare în geologie foarte prestigioase: era greu să nu plece, față de ce li s-a oferit în plan profesional…). Aceștia recepționează și minusurile americane (incredibile la unele capitole…) dar rămân în Statele Unite, cu costul unei suferințe interioare variabile în funcție de capacitatea de adaptare.

(d)   România de rezervă. Această categorie este foarte realistă: sunt cei care încearcă să obțină avantaje din America, dar păstrează anumite bunuri și contacte în România, pentru a avea un plan B în cazul în care vor dori să se întoarcă. Economia acestor calcule și bunuri devine obiectul unor calcule destul de complicate, ca și deciziile pe care le iau în începerea unor proiecte care să implice sau nu România.

(e)    Pendulare între România și America. Există expați care încearcă să construiască un model mixt, călătorind între România și America, încercând să folosească reciproc avantajele (de exemplu, forță de muncă care să lucreze de la distanță pentru proiecte americane, sau invers – expertiză și metode de lucru americane pentru proiecte românești). Modelul nu este imposibil, dar presupune ingeniozitate, folosirea new media în comunicare și activitate, și efort pentru deplasări. 

Pagina următoare »