călătorii


În universul inefabil în care ne aflăm – și care pare haotic, dar de fapt e guvernat de legi – fiecare vibrație atrage alte vibrații cu care rezonează (fie că rezonează în cheie similară, fie că rezonează în cheie complementară). De ce un individ se întâlnește frecvent, comunică și se apropie de o serie de oameni, iar pentru alții este aproape invizibil? Pentru că de primii îl leagă corzi vibraționale, care se materializează, de fapt, în substanța relației. De fapt, dacă sapă puțin mai mult în Oglinda respectivă (pe care a atras-o indiferent în ce calitate: de prieten, partener de cuplu, asociat, vecin, coleg, profesor sau discipol) și este suficient de lucid ca să își recunoască temele active de pe agenda cu probleme interne, va identifica destul de repede coarda vibrațională (una sau mai multe) care a atras către el, dintr-un Univers infinit în posibilități, exact persoana respectivă. Poate fi tema îngrijirii părinților, tema sacrificiului pentru copii, tema dependenței de genul opus, sau dimpotrivă, tema însingurării, a înstrăinării, a acumulării, a siguranței, etc. Mereu există un aspect nerezolvat sau un blocaj (o lecție care se repetă), iar persoana respectivă (Oglinda apărută ca din neant) funcționează ca un tovarăș de drum voluntar într-o scurtă călătorie a sufletului în care fiecare încearcă să-și vindece aceeași problemă (problemă care îmbracă nuanțe particulare în fiecare caz). O astfel de întovărășire – miraculoasă, de fapt – se petrece din mai multe motive. În primul rând, prin comunicare cele două persoane își pot transmite mesaje importante sau pot înregistra statusul problemei (este ca un work-in progress dintr-o cercetare academică – ca să glumim puțin…); în al doilea rând, fiecare poate oferi experiențe, soluții sau informații importante în efortul de soluționare al celuilalt; în al treilea rând (chiar dacă al treilea motiv este cel mai discret) fiecare contribuie la menținerea problemei pe lista de priorități a celuilalt, prin reamintire constantă (e ca și cum și-ar vedea problema afișată zilnic, pe un banner :)). Și în fine – am lăsat la urmă cel mai important motiv – unde-s doi, puterea crește, adică tovarășii de drum se motivează și își stimulează reciproc forța interioară.

Și, ca privire finală a mecanismului unei relații bazate pe rezonanță, nu este doar rezolvarea problemei similare care contribuie la menținerea relației, ci mai ales faptul că, prin corzile vibraționale, se naște un tip de cunoaștere a priori care determină o încredere (uneori) nelimitată între cei doi termeni ai relației. Și totuși, drumul este temporar pentru că nici un repertoriu de probleme și nici o agendă a sufletului nu sunt identice cu altele – așadar, când s-a rezolvat problema sau blocajul și se trece în faza următoare, și relațiile se transformă. Nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul evoluează…

 

 

Reclame

Astăzi am citit o carte remarcabilă, „Am murit și m-am descoperit pe mine însămi„, de Anita Moorjani, o carte scrisă ca urmare a unei experiențe „în preajma morții”. Sunt multe pasaje în carte în care mi-am regăsit unele dintre convingeri și idei din propria experiență (în care, într-un alt fel și pe un alt drum, am redescoperit și am reevaluat sensul existenței).

Dintre aceste idei demne de reținut (și de lucrat, nu doar de reținut…) aș reține deocamdată două, pe care le-am mai regăsit și în alte cărți, dar niciodată subliniate atât de clar. Prima este importanța centrării pe sine, de care vorbește atât de frumos autoarea: Noi suntem una cu universul, iar menirea noastră este să ne manifestăm sinele real, care este magnific. Lumea exterioară nu este decât o reflexie a lumii noastre interioare. Marea încercare a vieţii mele a apărut din cauză că m-am focalizat prea tare asupra lumii exterioare, fapt care m-a condus la comparaţii şi la competitivitate. […] Pe atunci îmi doream să îi conving pe ceilalţi oameni să gândească la fel ca mine şi să creadă în lucrurile în care credeam eu, în loc să îmi accept unicitatea şi diferenţele faţă de ceilalţi. (p.224).

Iar a doua este legea permisivității (îi putem spune așa) care se situeaza într-un relativ contrast cu legea atracției, în sensul că presupune o atitudine diferită. În legea atracției, perspectiva este în continuare ofensivă (pentru că se concentrează pe acțiunea emițătorului de frecvențe în Univers), ceea ce, atrage atenția autoarea, înseamnă în continuare o tensiune și un gând implicit că „ceva nu este în regulă”, o concentrare pe ideea de lipsă, care trebuie abandonată:

În anii din urmă s-a vorbit foarte mult despre sincronicităţi şi despre legea atracţiei. Gândul că viaţa poate urma direcţia dorită de noi este foarte atrăgător, dar personal prefer să mă gândesc la această lege din perspectiva permisivităţii, nu a atracţiei.[…] În realitate, el [Universul, n.n.], este abundenţă infinită, fiind capabil să se dilate şi să circumscrie tot ceea ce ne dorim. Depinde numai de noi în ce măsură permitem lucrurilor pe care le dorim să pătrundă în viaţa noastră, dar acest proces se derulează întotdeauna din interior către exterior, nu invers.
După ce am înţeles că în afara sinelui meu infinit nu mai există nimic, am început să mă consider o operă aflată într-un proces continuu de perfecţionare, dintr-o perspectivă dinamică, nu statică. La fel ca un caleidoscop care trece încontinuu de la o imagine superbă la alta, perfecţiunea se află tot timpul în mişcare. (p.224).

Eu atrag mereu ratați, iar tu atragi bărbați nedisponibili” îi spune o prietenă altei prietene, după ce s-au plâns reciproc că figurile de genul masculin care apar în viața lor prezintă, în ciuda variabilității individuale, aceeași trăsătură. În alt caz, un alt personaj feminin declară unei confidente: „Mătușa mea a observat că, de fapt, prietenii cu care veneam la ușa familiei mele erau, de faptacelași bărbat.” Legea atracției și lecția neînvățată din prima secvență au drept corespondent un cumul de lecții repetate identic, în a doua secvență. Semnificația secvențelor merge dincolo de observația de inspirație freudiană vehiculată de obicei, aceea că tiparul bărbatului/bărbaților importanți ca relație de cuplu pentru o femeie este asemănător cu percepția tatălui (și invers, în cazul bărbaților, că tiparul femeii/femeilor importante pentru un bărbat este asemănător cu percepția mamei). Diferența de perspectivă se situează la nivelul dinamismului individual, al recunoașterii faptului că orice individ (femeie sau bărbat) evoluează în timp, așadar și tiparul relațiilor sau al partenerilor de cuplu pe care îi întâlnește evoluează, chiar dacă o trăsătură dominantă sau alta se pot menține. Așadar, partenerul de cuplu va reprezenta întotdeauna, prin caracteristici și comportament, o oglindă a imperfecțiunilor și a lecțiilor neînvățate de actorul principal. Chiar și atunci când, aparent, relația se constituie ca o opoziție, lecția neînvățată se referă la o atitudine care nu a fost însușită și interiorizată, sau la un set de comportamente care trebuie perfecționate. De obicei, în momentul în care elevul învață lecția, presiunea dispare deodată și contextul se schimbă. Pe de altă parte, evoluția în timp și lucrul unui individ cu el însuși/ea însăși sunt vizibile la nivelul schimbărilor de variabile din ecuația aparent repetitivă a unei astfel de relații. („Nu ai înlocuit tiparul, dar ai făcut upgrade-uri” spune la un moment dat prietena din prima secvență, atunci când cealaltă îi spune că totuși multe aspecte s-au îmbunătățit în mod vizibil.) În fine, evoluția se mai poate vedea din rolul diferit pe care îl joacă anumiți actori-parteneri într-o asemenea succesiune repetitivă: unii par să fi venit ca să predea lecția respectivă (cu diferența că lecțiile de viață nu se învață la nivel cognitiv. ci la nivel de suflet, de aceea pot fi dureroase uneori…) iar alții par să fi venit ulterior ca să examineze: anume, ca apăsând pe coardele care erau sensibile altă dată, sau întinzând capcanele și ispitele care s-au dovedit a fi convingătoare cu alte ocazii, să verifice dacă lecția a fost bine fixată sau nu. În fine, după examen, în ipoteza în care a fost promovat, există două posibilități: sau relația se schimbă și se mută cu un registru mai sus, sau se rarefiază și se destramă, chiar…însă bogăția unui univers bazat pe legile atracției și manifestării, ca și frumusețea inepuizabilă a jocului oglindirilor reciproce, rămân pentru totdeauna aceleași.

Atunci când cineva pornește, în mod conștient sau neconștientizat, pe calea vindecării (vindecare spus cât se poate de general – cuvântul poate fi sinonim cu evoluția către manifestarea lui Dumnezeu în om), viața devine o ascensiune pe un munte, un drum plin de pericole și capcane, dar și de „peisaje”de o frumusețe inegalabilă. Iar în final, urcușul merită să fie făcut pentru că răsplata de la final este transformarea (sau chiar transfigurarea) călătorului. La fel ca pe un munte fizic, drumurile sunt multiple și infinite chiar (pentru că sunt individuale) iar peisajul se schimbă perpetuu. În calea călătorului se așează nu doar lecții, pericole, capcane și teste (în partea grea a traseului) ci și daruri nenumărate (în partea frumoasă, de răsplată): protecția răcoroasă a copacilor și fructe de pădure, aer curat, cristale și ape limpezi de cleștar, clipe de împlinire și de liniște, tovarăși temporari de drum uimitor de sincronici sau, dimpotrivă, de complementari. Dar poate că surpriza cea mai mare vine de la agenții vindecării – adică de la agenții care impulsionează urcușul (uneori un impuls atât de puternic încât călătorul se trezește pe potecă exact o spirală mai sus…). Acești agenți pot avea ipostaze multiple (pot fi sub formă umană: parteneri de cuplu, părinți, copii, șefi, prieteni…. sau simbolică: întâmplări, relații, evenimente, ș.a.) – important este rolul de catalizare pe care îl au în evoluție și împletirea lor mai curând surprinzătoare cu alte elemente de pe canavaua vieții. Acțiunea agenților vindecării poate fi brutală: saltul se produce în urma unei crize existențiale, și se realizează aproape întotdeauna din ceea ce părea o pierdere. Pe de altă parte, efectul agenților poate fi paradoxal: deși bilanțul final al călătorului nu este pozitiv (relația poate ajunge la un punct final, de ruptură iremediabilă) acesta din urmă constată că agentul i-a lăsat în rucsacul cu provizii pentru drum o resursă extrem de importantă (cu exemple extrem de variate: o firmă, un copil, un prieten necuvântător, o realizare, o terapie neconvențională, un pelerinaj inițiatic sau, pur și simplu, abilități absolut necesare care s-au format în timpul acelui episod de viață) – resursă care, la rândul său, poate prelua ștafeta ca agent al vindecării. Și, cu fiecare resursă (acestea, în mod ciudat, fac ca rucsacul să devină din ce în ce mai imponderabil) atingerea vârfului devine din ce în ce mai posibilă.

 troita 2drum 2varf 2 de susvarf 2 de jos

De curând am revăzut un film „vechi și bun” din seria celor care impresionează pe oricine: The Black Stallion, de Francis Ford Coppola. Filmul impresionează într-un mod simplu, pe care producțiile moderne l-au uitat: prin Imagine, fără efecte artificiale și, în aproape jumătate din film, și fără a folosi cuvinte. Dar nu despre calitatea filmului îmi propun să scriu, în principal, ci despre esența spirituală a filmului.  Pe scurt, în timpul unei călătorii pe mare, un băiat primește un cal sculptat în miniatură, pe care tatăl lui îl câștigase la cărți împreună cu alte valori (bani, pietre prețioase), și, la culcare, i se spune o poveste despre calul lui Alexandru Macedon. Cum tocmai admirase un cal arab splendid, închis într-un grajd pe puntea corabiei, povestea împreună cu simbolul capătă suport în realitate și se transformă în elemente generatoare de existență (cum îmi place să le numesc).  În aceeași noapte, are loc un naufragiu și corabia se scufundă în timp foarte scurt. Copilul se trezește aruncat în apă, despărțit de tatăl lui, și are prezența de spirit să se agațe de căpăstrul calului arab, care înota speriat în apropiere. Ajunge, tras de cal, pe o insulă pustie, și, după zile de luptă pentru supraviețuire, încheagă o incredibilă prietenie cu animalul semi-sălbatic,  o relație în care se salvează și se susțin reciproc. După ce sunt găsiți în mod miraculos și trimiși acasă la el în America, ajunge să se antreneze pentru curse de cai și câștigă o cursă importantă alături de calul său negru.

Revenind la tema simbolurilor și elementelor generatoare de existență, acestea sunt activate de o singură energie: aceea a credinței, și sunt transmise prin mesaje și persoane providențiale. Adesea, persoana providențială livrează simbolul și iese într-un mod oarecare din viața celui în care a transmis elementul esențial – elementul care inițiază o nouă buclă temporală a existenței. Simbolul (a cărui natură poate fi foarte variată: poate fi o imagine, o frântură de melodie, o anumită vibrație, un nume, etc.) funcționează ca o verigă inițială dintr-o întreagă construcție ulterioară, sau ca un element declanșator al unui program pe care „constructorul” îl avea deja „setat” în computerul interior, dar pentru care nu venise încă timpul de materializare. Este ca și cum agenda sufletului s-ar  actualiza și materializa cu ajutorul unui semnal pe care îl dă un suflet pereche….pentru că, în teatrul gigantic regizat de Dumnezeu, fiecare suflet își cunoaște perfect rolul, iar scenariul depășește în ingeniozitate orice subtilitate posibilă dintr-un scenariu de film obișnuit. Depinde, evident, doar de actorul principal, să recunoască simbolul/semnalul și să facă alegeri în consecință…

Alaltăieri (pe 20 iulie) când se împlineau 44 de ani de la primii pași ai lui Neil Armstrong pe Lună, am revăzut la TVR1 filmul Apollo 13. Ecranizarea din 1995 a romanului Lost Moon, scris de Jim Lovell (comandantul misiunii Apollo 13) și de Jeffrey Kluger, l-a avut pe Tom Hanks in rolul principal. O explozie la unul din rezervoarele de oxigen îi obligă pe cei 3 cosmonauți să anuleze ținta finală a zborului (Luna) și să caute împreună cu centrul de control soluții neconvenționale de supraviețuire și de întoarcere acasă. Filmul prezintă toate fazele de evoluție și management ale unei crize, și poate fi folosit chiar ca material didactic .

Dincolo de impactul crizelor asupra notorietății și reputației (misiunea a fost caracterizată în final ca „un succes dintr-un eșec”) filmul este demn de remarcat prin mai multe aspecte. Mai întâi, prin demonstrarea rolului creativității în gestionarea dezastrelor în special și a resurselor în general. Creativitatea nu este, așa cum se face confuzie adesea, doar o exploatare în comun a anumitor resurse sau o reinterpretare a unui repertoriu cunoscut și comun cu alții. Creativitatea este capacitatea de a da o altă utilitate unor resurse, de a inventa sau descoperi resurse noi sau de a obține rezultate inovatoare la folosirea acestor resurse. Așadar, nu se leagă doar de activitatea de scris (cum tind să creadă experții în publicitate…), ci se referă la toate sectoarele vieții.

Un al doilea aspect se referă la modalitățile de a câștiga atenția audiențelor și de a o menține. Un detaliu nu foarte subliniat în film se referea la faptul că nici o televiziune nu preluase transmisia realizată de cosmonauți din spațiu, pe motivul că „aselenizarea a devenit banală”. În schimb, odată criza declanșată, lumina reflectoarelor s-a întors brusc către protagoniștii scenei. Deci, o lege recentă și crudă a spațiului public spune că nu contează ce nivel de performanță are cineva, trebuie să iasă în evidență printr-un context sau eveniment excepțional.

Și în fine, al treilea aspect este cel mai de profunzime și se referă la perfecțiunea planului lui Dumnezeu. Ken Mattingly, care ar fi trebuit să facă parte din echipajul inițial ca pilot al modulului de comandă, a fost expus la virusul rubeolei și a fost înlocuit (a ajuns ulterior pe Lună, cu o altă misiune). În timpul crizei, Mattingly a fost unul din cei mai activi oameni de la sol în aducerea „naufragiaților spațiali” înapoi. Așadar, iată cum o pierdere poate deveni un câștig, dacă se schimbă contextul. Coordonarea spontană cu fostul coechipier lăsat la sol și perseverența acestuia s-au dovedit unul din factorii importanți ai salvării. Nimic nu e întâmplător, totul are un loc în planul de devenire al lumii.

Cu două săptămâni în urmă, vorbeam la „Ora de știri” despre importanța comportamentului excepțional pe timp de criză, dar și despre importanța crescândă a excepționalului (și a extraordinarului, adaug acum) în viitor.

Etimologia ambelor cuvinte sugerează o abatere de la regulă sau de la medie, o excepție de la regula statistică (excepțional) respectiv o ieșire din obișnuit (extraordinar) dar, treptat, ambele au căpătat sensul de superlativ. Excepțional și extraordinar sunt calificative sau adjective care indică performanța (deci, nivelul superior al abaterii de la medie). Viitorul, însă, va fi martorul întoarcerii acestor termeni la sensul originar – pentru că instanțele de validare și criteriile de definire a performanței s-au diversificat atât de mult (și s-au polarizat, uneori) încât se mai poate spune doar dacă un anumit comportament este ieșit din comun sau nu. Mai mult, regulile sunt într-o schimbare profundă, astfel încât regularitățile unora pot să pară excepții altora. Și așa mai departe, o ceață groasă…

Însă nu acesta este miezul reflecției cu privire la condiția excepționalului și extraordinarului. Majoritatea oamenilor își duc viața considerând a priori că atât ei, cât și cei din imediata lor proximitate sunt „oameni obișnuiți”. Practic, extrapolînd o limitare proprie, oamenii ajung să limiteze din oficiu și pe alții. Și, cum limitele de acest gen sunt tranzitive, efectul este o egalizare și o „banalizare” unanimă a condiției umane. Acestea fac pe de o parte ca „excepționalul” ca trăsătură definitorie a existenței (putem să ne amintim aici de „existența tragică” a lui D.D. Roșca, de asemenea o stare de spirit excepțională), să fie greu de afirmat (pentru că nu există receptori să îl legitimeze…) dar și ca performanța, consecința excepționalului, să fie negată și descurajată din start pentru că…dacă „n” oameni nu au putut (sau nu au vrut, mai degrabă) de ce ar putea al „n+1″lea…

Contrar credinței „populare”, comportamentul excepțional nu este efectul exclusiv al înzestrării cu talente sau al cultivării unor abilități rare. Ca multe alte lucruri importante în viață, comportamentele sau condiția generală a cuiva sunt consecința unei alegeri interioare. O alegere adeseori inconștientă, dar care atrage, determină, provoacă celelalte „întâmplări” care par predestinate și care duc la manifestarea în planul realității. Revenind la excepțional, dacă măcar un sfert din oamenii dintr-o colectivitate ar gândi despre ei înșiși că sunt excepționali și extraordinari și s-a comporta coerent cu acest gând, colectivitatea aceea ar face un salt pe mai multe niveluri. Deocamdată, întrucât conduita excepțională pare a fi cu mult în afara gândurilor exprimate în spațiul public, ea rămâne o opțiune individuală, doar a celor care au curajul să și-o asume.

Pagina următoare »