energie


Lecțiile de viață. Cine nu și-a pus măcar odată problema acestor lecții (mai exact a ceea ce a învățat din experiență trăită în direct, de-a lungul vieții)? Această întrebare se leagă direct de inteligența spirituală și, cu cât este mai reflexiv un individ cu privire la aceste lecții, cu atât îi va crește coeficientul inteligenței spirituale (SQ). În plan practic, cu cât cineva învață mai repede lecțiile esențiale trecute pe agenda sufletului, cu atât își va ușura traseul de viață. Pentru că, nu-i așa, e mai ușor să urci pe munte cu un bagaj ușor în spate, decât cu unul plin cu bolovani (= probleme nerezolvate). Ușor de zis, greu de făcut! Lecțiile durează ani, iar unele durează chiar zeci de ani, pentru că se leagă de traume transmise de părinți – sau pentru că intră pentru o lungă perioadă în latență și se reactivează brusc, odată cu circumstanțe exterioare care acționează ca un declanșator…iar, odată cu declanșarea, actorul principal are senzația că lucrurile au scăpat de sub control. De unde acele reacții iraționale, de unde acele sentimente, de unde acele situații, care păreau rezolvate la un moment dat?! Ușor-ușor, anumite detalii se așează la locul lor, ca într-un puzzle invizibil, și revelează tabloul magnific țesut de Marele Arhitect pe canavaua complexă a vieții. Ce să fac când o lecție se repetă? m-au întrebat mai mulți, în diverse situații. Cum îmi dau seama ce am greșit și ce ar trebui să fac? Păi, mai întâi ar trebui identificată, ca pe un covor persan gigantic, configurația care se repetă. Configurația conține, de obicei, o dominantă care se referă la o condiție psihologică și afectivă repetitivă (extrem de diversă: de exemplu, dispoziția de a proteja pe „neajutorați”, sau de a „salva țara”, sau de a îngriji membrii feminini din familie), condiție care are pe fundal o traumă și, în asociere, un atașament sau mai multe (în sensul dat de Lazarev: un atașament este o idee adoptată de individ la un nivel profund, idee pe care o menține și care, combinată cu alte atașamente și reflectată în program mental,  îi determină comportamentul în mod inconștient).

Însă, revenind la întrebare: cum își dă seama cineva dacă a greșit sau nu încercând să rezolve o lecție de viață? Răspunsul se află în spirala lecțiilor. Așadar, dacă o lecție se repetă (nu se repetă neapărat în aceleași împrejurări și cu aceleași persoane: configurația rămâne aceeași, dar contextul și actorii pot să difere) trebuie văzut dacă este mai intensă sau mai slabă decât cea anterioară: cu alte cuvinte, dacă spirala este mai slabă sau mai puternică. Dacă este mai intensă, înseamnă că învățarea nu s-a produs deloc, iar „configurația” respectivă este așezată mai aproape de subiect, mai evident, astfel încât să crească șansele de a fi înțeleasă. Dacă este mai slabă, înseamnă că omul respectiv a făcut câțiva pași folositori în direcția rezolvării lecției, dar nu suficienți (trebuie să mai facă eforturi pentru a rezolva lecția integral). Această a doua alternativă este mai bună, evident, pentru că direcția corectă a fost găsită. Ce să facă, totuși, cineva care nu a găsit nici măcar direcția pentru a rezolva o problemă? Rămâne doar intuiția, sau rugăciunea, sau călăuzirea…

Reclame

Există destul de multe momente în viață în care o întâlnire (de afaceri sau instituțională – profesională, în general) care, deși setată în agendă și aparent motivată, se prelungește fără nici un motiv și în final nu aduce nici o soluție.  Pe parcurs, uneori, chiar discursul inițiatorilor pare gol, lipsit de semnificații și în același timp de scop, așa că, în afară de plictiseală și de lipsă de concentrare, apare – legitim – întrebarea de ce…. Teoretic, nimeni nu are intenția să își piardă timpul, așa că în prima fază nimeni nu poate explica amânarea momentului final al întâlnirii și oboseala inutilă care apare după aceea. Cel invitat la discuție rămâne cu sentimentul că a pierdut ceva – și a pierdut, într-adevăr, dar a mai pierdut și altceva, în afară de timp. Întâlnirile de acest gen sunt doar pretexte pentru „furtul de energie”, în situația în care unele suflete, cu un deficit mare de energie (mai ales pentru că s-au menținut pe o vibrație negativă în mod persistent, timp de mai mulți ani) caută o soluție pentru a se reîncărca. De obicei, cel chemat la discuție este surprins de lipsa de substanță a acesteia, sau de lipsa nevoii reale de a discuta acel subiect. Substratul real este cel energetic, în măsura în care foarte mulți caută inconștient soluții de a se reîncărca, deși reîncărcarea reală (și durabilă) se face doar prin reluarea legăturii cu Dumnezeu.

Care sunt, totuși, soluțiile (mai ales că multe din aceste situații se pot petrece în umbra relației șef-angajat, în interiorul căreia nu se pot refuza întâlniri)? Cineva care are idee despre tehnicile de protecție a dat o soluție nostimă, nu neapărat potrivită să fie adoptată: „pot să vin eu la aceste întâlniri, să joc rolul de bodyguard energetic și să aplic tehnici de apărare… nu s-a văzut că există mulți astfel de bodyguarzi pe scena publică?!”. Chiar dacă este amuzantă, la prima vedere, soluția nu trebuie adoptată sau recomandată, din mai multe motive. Cel mai puternic este că lumea nouă care se naște nu mai răspunde legii competiției pentru resurse limitate (războiul și lupta de orice tip se înscriu în logica unor lumi primitive, nu în logica lumii evoluate care se prefigurează). Așadar, oricât de palpitantă ar fi ideea unei lumi „energetice”  de tipul Star Wars, în care se înfruntă indivizi avizați în tehnici de lucru cu energiile, aceasta este doar o capcană, pentru că o astfel de lume nu este decât o „lume a întunericului” cosmetizată. Celălalt motiv se referă la necesitatea adoptării unor tehnici de protecție individuale, pe care oamenii nu le învață, le ignoră sau, odată învățate, uită să le aplice. Și totuși, una, două sau trei lecții succesive de acest gen reîmprospătează memoria – măcar de nevoie, dacă nu din alt motiv….

Astăzi am citit o carte remarcabilă, „Am murit și m-am descoperit pe mine însămi„, de Anita Moorjani, o carte scrisă ca urmare a unei experiențe „în preajma morții”. Sunt multe pasaje în carte în care mi-am regăsit unele dintre convingeri și idei din propria experiență (în care, într-un alt fel și pe un alt drum, am redescoperit și am reevaluat sensul existenței).

Dintre aceste idei demne de reținut (și de lucrat, nu doar de reținut…) aș reține deocamdată două, pe care le-am mai regăsit și în alte cărți, dar niciodată subliniate atât de clar. Prima este importanța centrării pe sine, de care vorbește atât de frumos autoarea: Noi suntem una cu universul, iar menirea noastră este să ne manifestăm sinele real, care este magnific. Lumea exterioară nu este decât o reflexie a lumii noastre interioare. Marea încercare a vieţii mele a apărut din cauză că m-am focalizat prea tare asupra lumii exterioare, fapt care m-a condus la comparaţii şi la competitivitate. […] Pe atunci îmi doream să îi conving pe ceilalţi oameni să gândească la fel ca mine şi să creadă în lucrurile în care credeam eu, în loc să îmi accept unicitatea şi diferenţele faţă de ceilalţi. (p.224).

Iar a doua este legea permisivității (îi putem spune așa) care se situeaza într-un relativ contrast cu legea atracției, în sensul că presupune o atitudine diferită. În legea atracției, perspectiva este în continuare ofensivă (pentru că se concentrează pe acțiunea emițătorului de frecvențe în Univers), ceea ce, atrage atenția autoarea, înseamnă în continuare o tensiune și un gând implicit că „ceva nu este în regulă”, o concentrare pe ideea de lipsă, care trebuie abandonată:

În anii din urmă s-a vorbit foarte mult despre sincronicităţi şi despre legea atracţiei. Gândul că viaţa poate urma direcţia dorită de noi este foarte atrăgător, dar personal prefer să mă gândesc la această lege din perspectiva permisivităţii, nu a atracţiei.[…] În realitate, el [Universul, n.n.], este abundenţă infinită, fiind capabil să se dilate şi să circumscrie tot ceea ce ne dorim. Depinde numai de noi în ce măsură permitem lucrurilor pe care le dorim să pătrundă în viaţa noastră, dar acest proces se derulează întotdeauna din interior către exterior, nu invers.
După ce am înţeles că în afara sinelui meu infinit nu mai există nimic, am început să mă consider o operă aflată într-un proces continuu de perfecţionare, dintr-o perspectivă dinamică, nu statică. La fel ca un caleidoscop care trece încontinuu de la o imagine superbă la alta, perfecţiunea se află tot timpul în mişcare. (p.224).

Petrecu acolo vreme uitată, fără a prinde de veste, fiindcă rămăsese tot așa de tânăr, ca și când venise. […] Ieșea adesea la vânătoare; dar, într-o zi, se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două și nu-l nimeri; supărat, alergă după el și dete și cu a treia săgeată, cu care îl nemeri; dară nefericitul, în învălmășeală, nu băgase de seamă că, alergând după iepure, trecuse în Valea Plângerii. Luând iepurile, se întorcea acasă; când, ce să vezi d-ta? deodată îl apucă un dor de tată-său și de mumă-sa. Nu cuteză să spuie femeilor măiestre; dară ele îl cunoscură după întristarea și neodihna ce vedea într-însul.– Ai trecut, nefericitule, în Valea Plângerii! îi ziseră ele, cu totul speriate.– Am trecut, dragele mele, fără ca să fi voit să fac astă neghiobie; și acum mă topesc d-a-n picioarele de dorul părinților mei, însă și de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. […] Se pregătiră de plecare, se îmbrățișară cu femeile și, după ce-și luară ziua bună unul de la altul, porni, lăsându-le suspinând și cu lacrămile în ochi.

Ajunseră în locurile unde era moșia Scorpiei; acolo găsiră orașe; pădurile se schimbaseră în câmpii; întrebă pre unii și pre alții despre Scorpie și locuința ei; dar îi răspunseră că bunii lor auziseră de la străbunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri. […] Ajungând la moșia Gheonoaiei, făcu întrebări ca și la moșia Scorpiei, și primi asemenea răspunsuri. Nu se putea domiri el: cum de în câteva zile s-au schimbat astfel locurile? Și iarăși supărat, plecă […], și ajunse la împărăția tătâne-său. Aici alți oameni, alte orașe, și cele vechi erau schimbate de nu le mai cunoștea. În cele mai de pe urmă, ajunse la palaturile în cari se născuse. […] Văzând palaturile dărămate și cu buruieni crescute pe dânsele, ofta și, cu lacrămi în ochi, căta să-și aducă aminte cât era odată de luminate aste palaturi și cum și-a petrecut copilăria în ele; ocoli de vreo două-tei ori, cercetând fiecare cămară, fiecare colțuleț ce-i aducea aminte cele trecute; grajdul în care găsise calul; se pogorî apoi în pivniță, gârliciul căreia se astupase de dărămăturile căzute. [Sursa: wikipedia.ro]

Povestea aceasta, în afară de personalitatea distinctă pe care o are în colecția de povești românești, are și o semnificație spirituală. Este posibil să treacă douăzeci și cinci de ani și cineva să viziteze locurile în care a crescut și să nu le mai recunoască – deși se simte la fel? Deși, spun unii – și arată aproape la fel? Este ca și cum vremea a stat în loc pentru un individ -un timp static, paralel – dar a mers înainte în pas grăbit, pentru oamenii și locurile din care a plecat. Sufletul nu îmbătrânește, dar locurile da…și asta se întâmplă în asemenea măsură, încât amintirile de atunci par desprinse din altă viață. Pe de altă parte, sufletul pare să întâmpine aventuri fără număr în căutarea tărâmului fericirii (la fel ca în poveste, faptele de vitejie ale lui Făt Frumos) dar în final, tot simte nevoia să se întoarcă, acoperit de glorie, în locurile în care a răsărit pe Pământ. Întoarcerea este nu doar o revenire plină de emoție și de regăsire a altora, cu care eventual nu s-a mai întâlnit vreme de un sfert de veac, ci și o întâlnire cu sinele și un bilanț al nenumăratelor transformări. Cum a fost? Cum este? Cum va fi? Oricare ar fi concluzia, destinul este mai împlinit decât în urmă cu două decenii și jumătate. Iar șirul bogat al întâmplărilor din această cronică dă seamă de măreția drumului oricărui om pe Pământ.

 DSCF0906  DSCF1167DSCF0910

Scriam, în episodul anterior, despre „jungla energetică” şi despre formele variate în care oamenii caută să se hrănească cu energie. La vârsta primei tinereţi,  cele mai dese forme de schimb de energie sunt relaţiile sociale cu grupuri secundare (grupurile de peers) şi relaţiile de cuplu (în care, în majoritatea cazurilor, transferul se face dinspre feminin spre masculin). Aici, lucrurile sunt simple pentru că nivelul bazal de energie este încă ridicat şi, în majoritatea cazurilor, nu există dezechilibre fundamentale – prin urmare, avem de-a face cu un transfer „soft” şi adesea nesesizabil.

Începând cu vârsta celei de-a doua tinereţi (după 30 de ani) lucrurile se complică, mai ales prin apariţia în peisaj a diverselor persoane, din familie sau din mediul apropiat, care solicită un transfer de energie din partea adulţilor (copii şi, în unele cazuri, părinţi sau fraţi). Dezechilibrele energetice se fac simţite, uneori obiectiv (şi determină consultaţii medicale sau neconvenţionale), alteori subtil şi insesizabil. Cert este că practicile de schimb energetic se intensifică la această vârstă, iar „depozitul de iubire” este intens solicitat. În acest punct, ar merita o discuţie despre „legitimitatea transferului” – sau cine este „în drept” să ceară energie de la cine…(dar despre aceasta, într- o postare viitoare).

Cum recunoaştem pe cei care au nevoie de energie? Destul de uşor, prin comportamentul social. Sunt, pe de o parte, persoanele care sunt cunoscute drept „cauzatoare de probleme”, turbulenţii, cei care intră mereu în încurcături sau au mereu probleme existenţiale şi/sau psihologice, cei care vor să fie mereu în centru atenţiei etc.  Pe de altă parte, sunt şi „răniţii cuminţi”, cei care îşi ascund traumele şi, mizând pe cartea integrării familiale şi sociale normale, caută reţete energetice „secrete”. Acest tip de „prădător energetic” este mai greu de sesizat, mai ales pentru că va adopta o strategie de consens relaţional şi se va ascunde sub masca „prieteniei”, „iubirii”, a unei oportunităţi profesionale nemaipomenite ş.a. În fine, mai sunt persoanele care, după o perioadă de prosperitate şi echilibru, trec prin situaţii grele şi îşi schimbă brusc tiparul relaţiilor familiale şi sociale.

Din enumerarea de mai sus se poate presupune, în mod greşit, că sfera „căutătorilor de energie” (cel puţin, a primelor două categorii) se suprapune cu sfera celor care suferă de diverse psihopatologii (personalitate accentuată, borderline, ADHD) – dar ar fi greşit. Deşi cele două mulţimi se intersectează, sfera căutătorilor de energie este mult mai largă. Există foarte mulţi oameni  care fac parte din ea şi nu ar putea fi diagnosticaţi în nici un fel, ci cel mult caracterizaţi cu anumite trăsături psihologice (care nu ar servi prea mult la gestionarea situaţiilor întâlnite efectiv în terenul existenţei).  (Va urma)