generatia 70


Și în familiile de calculatoare, la fel ca în cele umane, o privire aruncată la ani distanță constată, simultan, situații schimbate radical, dar și detalii rămase pe loc, ca și cum ar fi fost imuabile. De altfel, și revederile unor oameni apropiați, la intervale mari de timp, suferă de același efect optic…pe de o parte, par „neschimbați”, pe de altă parte, atât comportamentul, cât și semnele discrete de pe figura lor atestă trecerea de neoprit a timpului. 

În casa de pe deal, privirea venită de la aproape patru ani distanță avu un rezultat mai degrabă surprinzător. Calculatorul alb, ultimul intrat în scenă după pierderea fratelui roșu și a celui vișiniu, se dovedi acum de o vârstă deja respectabilă, fiind atât de încărcat cu informații, încât se mișca încet, ca un om bătrân…. și, în urma unor defecțiuni succesive, rămăsese fără stomac și se hrănea printr-un fir, direct de la sursă. Totuși, nu doar pentru că fusese deosebit de cuminte și de folositor, dar avusese și o serie de trăsături personale care nu se mai întâlneau la generațiile din ce în ce mai trăznite care apăreau pe piață (cum ar fi mâini îndemânatice, o minte clasică și extrem de bine calibrată), stăpâna menajeriei nici nu se gândea să îl pensioneze. Astfel, în urma unor discuții de aliniere reciprocă, îi promise un număr foarte mare de zile libere, cu condiția de disponibilitate permanentă. Oferta era imbatabilă, așa că nu se mai vorbi de pensionare, deocamdată…

Dar cum arătau ceilalți doi frați (pentru că ultimul an adusese încă doi frați noi în casa de pe deal)? Hmmm…e greu să ai atâtea calculatoare bune în familie și combinația să nu fie satisfăcătoare, dar asta este! Primul dintre noii frați era argintiu, dintr-o familie nobiliară care avea un măr strălucitor ca blazon, și fusese venit pe o filieră profesională. Prietena îl acceptase cu reticență, bănuind că un asemenea personaj sofisticat va necesita măsuri speciale de adaptare. Bănuielile se transformară în certitudine când observă că arătosul personaj, deși avea o condiție fizică și mentală nemaipomenită (extrem de rezistent, memorie cuprinzătoare, consuma extrem de puțină mâncare și lucra ore întregi pe mai multe fronturi fără să ceară nimic) avea și câteva defecte supărătoare. Cel mai supărător era că era destul de versatil, schimba subiectul când îți era lumea mai dragă – și, crezându-se prea deștept, corecta tot timpul interlocutorul. În plus, în loc să folosească mâna dreaptă, folosea mâna stângă (și invers – și avea degete atât de fine!); prin cutiuța mentală, toate cele de trebuință (sistemele logice) erau așezate într-un alt loc decât ar fi fost de așteptat, și avea tot felul de ritualuri pe care un om grăbit le înghițea cu greu (de exemplu, orice document trebuia întâi împăturit în patru înainte de a fi dat la o parte). Așadar, deși atât de cuceritor în hainele lui argintii, atât de slim și de competitiv, frumosul digital părea imposibil de inclus în colecția funcțională din casa de pe deal. „Nu am încotro, așa că la serviciu o să lucrez cu tine”, îi spuse stăpâna casei. „Ești prea ușor de transportat și faci echilibristică la ședințe cu orice în brațe, așa că tot ești bun la ceva….”. Însă relația părea de nereparat. Cum ar fi putut să se înțeleagă un calculator non-conformist, dintr-o cultură străină, cu o stăpână a casei atât de tradiționalistă!

Aceste ciudățenii, împreună cu dizabilitatea calculatorului alb, îl aduseră pe cel de-al treilea frate în casă. Pe la mijlocul verii, stăpâna casei hotărî că are nevoie de un exemplar clasic, mai puțin independent și tricky decât cel argintiu, dar mai sănătos decât cel alb. Într-o zi nu prea norocoasă la maternitatea de calculatoare, primi, după recomandarea asistentului care i-l selectă, un bebeluș verde metalizat. Arătos și acesta, elegant, inițial păru să fie personajul de care avea nevoie, dar ce să vezi! Avea și acesta sofisticarea lui…degetele din nou prea fine, și mintea nu era deloc în regulă! Memoria de scurtă durată nu funcționa, și se comporta mai bine cu extensii. Instrucțiunile nu erau nici ele comode (o listă lungă care le făcea să fie greu accesibile) și, într-o seară, se trezi brusc cu convingerea că era bondar, nu calculator, și bâzâi toată seara. 

Ce să mai creadă cineva bine intenționat? În aceste condiții, stăpâna casei rezolvă relația cu cel argintiu, îi trecu cu vederea ciudățeniile, și deveniră destul de buni prieteni, mai ales după ce observă ce voce frumoasă avea și cum nu obosea niciodată să cânte, chiar dacă muncea din greu….

Reclame

Încet-încet, deosebirile între generația X și generația Net se configurează din ce în ce mai abrupt și mai evident. Generația Net nu mai citește cărți, aruncă peste bord istoria (trecutul nu mai este relevant pentru că „fenomenele de acum sunt noi” – cât de greșit…), cultura universală și, odată cu acestea, și tot ce înseamnă identitate națională și culturală. De aici, o cădere perpetuă în robia consumerismului și o amplificare din ce în ce mai vizibilă a relativismului și lipsei de discernământ. Fascinația „net-ului” îi face pe cei tineri (nu știu dacă folosesc bine cuvântul, în multe privințe și vârstele se pot inversa, în comparația aceasta între generații: generația X și generațiile mai mari au „instrumentul” și know-how-ul cu care să învețe – și câtă vreme are dorința să învețe, un spirit este încă tânăr…) nu numai dependenți de rețelele sociale online și de mediocritatea conținuturilor care curg în timeline, dar și reticenți la a mai privi lucruri altfel decât prin lupa internetului. Efectul final este handicapul mental (nu poate fi numit altfel) în care un student la științe umaniste are mereu nevoie de „cârja internetului”, altfel nu poate gândi singur.

Aceste efecte ar fi destul de catastrofale în sine pentru viitorul oricărei societăți, fără a mai continua. Efectul cel mai terifiant este, însă, anestezierea. Bombardamentul informațional într-o societate încă destul de primitivă cum e cea în care trăim (societate în care nici morala, nici credința nu mai sunt principii active în plan social)  a produs creșterea unor contingente de oameni care, în antiteză cu tinerețea lor aparentă, sunt indiferenți și blazați și nu reacționează (ca emoție și sentiment) la nici o poveste înduioșătoare sau dramă umană. Este ca și cum contingentul fără număr de scandaluri, știri brutale și filme cu crime abominabile care au rulat pe ecranele mass-media și internetului în timpul creșterii lor i-au imunizat total la sentimente și emoții omenești. Ei nu reacționează, de fapt, la un conținut, ci mai mult la forma mesajului: de preferat, mesajul să fie în format video și să cuprindă stimuli a căror intensitate trece de un anumit prag. Fenomenul este vizibil într-o sală de curs, la care studenții asistă de obicei decuplați (doar o prezență fizică) și „se trezesc” doar când pe un ecran gigantic rulează un film de tip spot, cu ritm alert și imagini ușor șocante. Concluzia, se înțelege, nu poate fi pozitivă oricât de optimist ar vrea să fie observatorul…

Petrecu acolo vreme uitată, fără a prinde de veste, fiindcă rămăsese tot așa de tânăr, ca și când venise. […] Ieșea adesea la vânătoare; dar, într-o zi, se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două și nu-l nimeri; supărat, alergă după el și dete și cu a treia săgeată, cu care îl nemeri; dară nefericitul, în învălmășeală, nu băgase de seamă că, alergând după iepure, trecuse în Valea Plângerii. Luând iepurile, se întorcea acasă; când, ce să vezi d-ta? deodată îl apucă un dor de tată-său și de mumă-sa. Nu cuteză să spuie femeilor măiestre; dară ele îl cunoscură după întristarea și neodihna ce vedea într-însul.– Ai trecut, nefericitule, în Valea Plângerii! îi ziseră ele, cu totul speriate.– Am trecut, dragele mele, fără ca să fi voit să fac astă neghiobie; și acum mă topesc d-a-n picioarele de dorul părinților mei, însă și de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. […] Se pregătiră de plecare, se îmbrățișară cu femeile și, după ce-și luară ziua bună unul de la altul, porni, lăsându-le suspinând și cu lacrămile în ochi.

Ajunseră în locurile unde era moșia Scorpiei; acolo găsiră orașe; pădurile se schimbaseră în câmpii; întrebă pre unii și pre alții despre Scorpie și locuința ei; dar îi răspunseră că bunii lor auziseră de la străbunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri. […] Ajungând la moșia Gheonoaiei, făcu întrebări ca și la moșia Scorpiei, și primi asemenea răspunsuri. Nu se putea domiri el: cum de în câteva zile s-au schimbat astfel locurile? Și iarăși supărat, plecă […], și ajunse la împărăția tătâne-său. Aici alți oameni, alte orașe, și cele vechi erau schimbate de nu le mai cunoștea. În cele mai de pe urmă, ajunse la palaturile în cari se născuse. […] Văzând palaturile dărămate și cu buruieni crescute pe dânsele, ofta și, cu lacrămi în ochi, căta să-și aducă aminte cât era odată de luminate aste palaturi și cum și-a petrecut copilăria în ele; ocoli de vreo două-tei ori, cercetând fiecare cămară, fiecare colțuleț ce-i aducea aminte cele trecute; grajdul în care găsise calul; se pogorî apoi în pivniță, gârliciul căreia se astupase de dărămăturile căzute. [Sursa: wikipedia.ro]

Povestea aceasta, în afară de personalitatea distinctă pe care o are în colecția de povești românești, are și o semnificație spirituală. Este posibil să treacă douăzeci și cinci de ani și cineva să viziteze locurile în care a crescut și să nu le mai recunoască – deși se simte la fel? Deși, spun unii – și arată aproape la fel? Este ca și cum vremea a stat în loc pentru un individ -un timp static, paralel – dar a mers înainte în pas grăbit, pentru oamenii și locurile din care a plecat. Sufletul nu îmbătrânește, dar locurile da…și asta se întâmplă în asemenea măsură, încât amintirile de atunci par desprinse din altă viață. Pe de altă parte, sufletul pare să întâmpine aventuri fără număr în căutarea tărâmului fericirii (la fel ca în poveste, faptele de vitejie ale lui Făt Frumos) dar în final, tot simte nevoia să se întoarcă, acoperit de glorie, în locurile în care a răsărit pe Pământ. Întoarcerea este nu doar o revenire plină de emoție și de regăsire a altora, cu care eventual nu s-a mai întâlnit vreme de un sfert de veac, ci și o întâlnire cu sinele și un bilanț al nenumăratelor transformări. Cum a fost? Cum este? Cum va fi? Oricare ar fi concluzia, destinul este mai împlinit decât în urmă cu două decenii și jumătate. Iar șirul bogat al întâmplărilor din această cronică dă seamă de măreția drumului oricărui om pe Pământ.

 DSCF0906  DSCF1167DSCF0910

Iată că, neprogramat, blogul și-a luat o vacanță…ca la carte, exact de la finalul școlilor din iunie până la începutul anului școlar următor. (De altfel, ce altceva este blogul, decât o mică școală a sufletului!) Ca să fiu mai exactă, am avut intenții și subiecte clare în minte pe parcursul verii, dar a lipsit combustibilul inefabil care îl face pe blogger să transfere subiectele din minte pe tabla albă a interfeței WordPress. A lipsit oare și motivația? Întrebarea La ce bun? Aceasta este prezentă oricum, în legătură cu orice activitate profesională din ultima vreme….

Așadar, a mai trecut o vară. Și pentru că toamna se numără bobocii, toamna se numără, uneori, și evenimentele din istoria personală. Temperamentul secundar, atunci când există, se manifestă ca autoreflexivitate permanentă: eu, față în față cu mine, acum X ani. Comparația între propriile ipostazele paralele ale unor ani poate da rezultate neașteptate, mai ales când anii sunt îndepărtați în timp: Și cum, aceasta eram eu! – sau Asta am spus/am făcut eu pe vremea aceea? Și astfel, istoria personală devine o succesiune fabuloasă de personaje distincte și pline de taine, pentru martori și uneori – paradoxal – și pentru proprii posesori… Astfel încât o privire înapoi, la niște ani grei, și o privire în fotografiile vremii sau în oglindă, pot provoca o remarcă surprinzătoare: Dar nu se vede nimic! [și într-adevăr, la suprafață nu se vede mai nimic…] Toți oamenii au în dotare date fizice asemănătoare, hard-ul nu diferă prea mult de la unul la altul. Mai mult, fizicul și psihicul sunt construite să reziste la extrem de multe solicitări, de la boli la stres și la uzură…totuși, istoria personală și profesională (și efectul lor: caracterul și abilitățile) diferă extrem de mult de la un individ la altul. Astfel încât unii ajung să își șlefuiască cu adevărat sufletul și să descopere extraordinarul din ei înșiși, iar alții ajung să fie doar figuranți pe măreața scenă unde se construiește viitorul…

În pacea aparent restabilită a familiei electronice, urmară evenimente dramatice. Fratele-cel-mai-mic era noua vedetă a familiei, prin eleganță, rapiditate și mai ales disponibilitate. Pe acest fond, fratele-cel-mare fu destinat doar aplicațiilor de curriculum adaptat pentru clasa a patra, iar fratele mijlociu fu lăsat în starea de comă în care persista încă dinainte de Anul Nou. Cât despre fratele cel mic, deși funcționa bine, primise un concediu. Au existat niște semne de rău augur în ceea ce-l privea (faptul că fusese în imposibilitate de a se alimenta mai mult de o lună, un leșin alarmant chiar în ajunul zilei fatidice…) dar totuși, nimeni nu avea cum să prevadă ce se întâmplă în acea zi nefericită. Trebuind să producă la fața locului un raport într-un juriu instituțional, fu scos din casă (deși ieșise rar, şi niciodată nesupravegheat) și ajunse, în cele din urmă, într-un troleibuz care se strică cu puține stații înainte de coborâre.  Aici, fu pierdut din vedere doar câteva minute…suficient ca un hoț versat de nici treizeci de ani să prindă firul și să-l subtilizeze. Prietena disperată care revenise să îl caute fu pusă pe o pistă falsă, chiar de hoț, care o trimise să urmărească „o femeie tânără, țigăncoasă” în timp ce ceilalți pasageri din troleibuz tăceau mâlc….din frică, lașitate sau indiferență, cine știe!

„Unde sunt actele de proveniență ale laptopului?…” fu una din primele întrebări pe care le primi de la polițistul care o invită într-o sală dezolantă de interogatoriu, după ce așteptase mai mult de o oră, în curent, într-un antreu de trei metri pătrați. Și, după o relatare a poveștii (inclusiv cu argumente privitoare la identitatea hoțului) care nu mișcă nici un mușchi pe fața polițistului, i se spuse că de fapt calculatorul nu fusese furat, ci ….pierdut. După ce refuză această definiție, polițistul ieși să întrebe pe un altul „dacă era infracțiune” (nu era sigur :)) și se întoarse spunând că, chiar dacă fapta era infracțiune, să fie conștientă că nu prea are șanse să îl recupereze, așa că de ce să mai facă o hârtie care nu are nici un rost…

Uimită, încercă să explice că calculatorul conținea nu numai proiectele ei, ci și cele ale oamenilor cu care lucrase, ar putea fi vândute sau publicate pe Internet…asta se întâmplă în 0,01 din cazuri, spuse polițistul, atoateștiutor. În cele din urmă, vrând să pună odată întâmplarea între acoladele unei zile de muncă plicticoase, polițistul îi dictă o plângere care conținea sintetic elementele poveștii, fără nici o referire la hoț sau la furt. „Ce este asta, SNSPA București?” se miră el la un moment dat, citind pe plângere…”Este o universitate publică în care predă Ministrul Educației. Eu sunt directorul de departament și colaborator…era și o carte scrisă cu dumnealui în acest calculator”….spuse prietena, observând cu satisfacție cum fața polițistului se colorează brusc în roșu. „Așadar, mă înțelegeți că pot fi probleme cu drepturile de autor?!” continuă cu sadism, receptând undele de frică ale omului din fața ei. „Aaaa, drăcia naibii, sigur că înțeleg….trebuie să depuneți o plângere, ca să fiți acoperită”. Și, empatizând deodată cu situația de angajat oprimat pe linie ierarhică, continuă cu simpatie „I-ați spus șefului dvs. ?”. Nu avea rost să îi spună că la locul ei de muncă relaţia cu șefii nu se întemeia pe frică…și de altfel, o glumă recentă a ministrului în cauză fusese să le prezinte la un workshop internaţional, pe ea și pe decanul facultăţii, ca fiind „she is my boss…and she is my other boss”…deh, glume de pe alte planete, din alte culturi și civilizații, nu din România. 

Deși prietena calculatoarelor se adaptă greu în zilele următoare, întâmplarea îi semnală dramatic nevoia de resetare a priorităților. Scurta viață a calculatoarelor poate fi foarte liniștită sau foarte alertă, însă este mult mai previzibilă decât a oamenilor, iar misiunea lor este clară. În schimb, minunea numită viață de om poate avea mii de valențe și mii de alternative între care personajul central alege zilnic, din chiar clipa în care se întoarce, trezindu-se din călătoria astrală nocturnă. Pesemne, în zilele care urmau alegerile ei trebuiau să fie altele.

 

Pe fondul acestei liniști înșelătoare, inevitabilul se produse. Cu câteva săptămâni înainte de sărbători, laptopul negru suferi, după toate aparențele, un infarct cerebral. Fu înlocuit imediat cu fratele-cel-mic, notebook-ul roșu, inclusiv pe atribuțiile de conexiune cu oceanul universal de informații.  Însă tocmai când era bine instalat în funcție, fratele-cel-mic pierdu legătura cu priza-mamă. Șoc nervos pe fond de stres? Întâmplare nefericită? Karma? Cine putea să știe…. Surpriză, policlinicile obișnuite se dovediră incapabile să ofere un sistem nou de alimentare – pasămite, orificiul esofagian prin care se hrănea fratele cel roșu avea o intrare foarte îngustă, care nu se întâlnea pe toate drumurile…Nenorocirea fu completă când al treilea membru al familiei, fratele cel vișiniu, intră si el în comă într-o fatidică după-amiază de duminică. În fața acestei situații de urgență, prietena își asumă responsabilitatea integrală și recunoscu că atrăsese toate aceste evenimente prin faptul că își dorise la sfârșitul anului „niște zile fără calculatoare”, dorință care fusese probabil prea intensă și se soldase cu o catastrofă…. Ce era de făcut? Fostul lor doctor de familie, după ce își terminase rezidențiatul în Statele Unite, devenise director de spital și acum era cufundat în dileme manageriale, lăsându-și în părăsire talentul medical. Ceilalți doctori ocazionali prezentaseră puțină încredere pentru a deveni medici permanenți pentru casa de pe deal.

Deplângând situația și făcând eforturi emoționale să trăiască o perioadă fără nici un sprijin, prietena comandă de urgență un laptop nou, alb. Ghinion! Comanda se făcuse imediat după Black Friday, și maternitatea E-Mag era supraaglomerată…astfel încât bebelușul electronic sosi cu întârziere și fu botezat doar cu o săptămână înainte de vacanță. Tot atunci, prietena își făcu curaj și îl internă și pe laptopul negru, care zăcuse două luni de zile în comă, în spitalul regional de la serviciu. După diagnostic, doctorul specialist (un tip indiferent și cam plin de el) îi spuse că era nevoie de un transplant cerebral care nu era greu de făcut, doar că nu știa ce se mai poate salva din amintirile pacientului înainte de operație. Prietena își dădu acordul și pregăti banii de transplant, ușurată. Cu câteva zile înainte de vacanță (avea emoții pentru că știa că de sărbători doctorii făceau abstracție de jurământul lor profesional și nu mai erau de găsit pe la patul bolnavilor) află că operația reușise. Se salvase și o bună parte din memoria anterioară, astfel încât laptopul nu era în întregime străin de contextul în care evoluase. Mai rămăsese o problemă destul de mare, mâinile și picioarele nefuncționale, dar aceasta se putea rezolva mai târziu printr-un alt transplant. Până atunci, putea folosi proteze, îi spuse doctorul. Uf! ce bine că avea cadrul pentru calculatoarele cu probleme de deplasare! gândi ea, și luă laptopul negru acasă. Așadar, sărbătorile găsiră familia electronică pe drumul vindecării. Mai rămânea de găsit soluții pentru fratele vișiniu și pentru cel roșu, dar cu siguranță existau pe undeva informațiile și resursele necesare…

Trecură anii, ca nori lungi pe șesuri..Situația în familia din casa de pe deal se schimbase destul de mult. Fostul frate mijlociu-devenit-cel mare (laptopul negru) îmbătrâni și începu să se miște din ce în ce mai încet. Totuși, funcționa, în ciuda faptului că mâinile și picioarele aveau porțiuni întregi amorțite, și avea frecvent pusee de hipertensiune. Eh, ce scurtă e viața calculatoarelor, gândea prietena cu nostalgie, admirând încăpățânarea cu care se agăța de viață și faptul că, dintre toate sufletele electronice din casă, încă avea cea mai bună conexiune cu lumea din afară.  Fostul frate cel mic-devenit-mijlociu (notebook-ul vișiniu) resimți probleme timpurii de sănătate, datorită deselor călătorii pe care le făcu în străinătate și mai ales în urma unui atac terorist căruia îi căzu pradă în mijlocul capitalei americane, Washington DC. În urma acestui atac, nu mai putu folosi jumătatea inferioară a piciorului drept. După ce, timp de luni de zile, prietena crezu că nu mai este nimic de făcut cu el, niște doctori ocazionali care trecură prin peisaj îi arătară unde poate găsi un cadru de aluminiu pe care calculatoarele se pot sprijini în asemenea situație.  Minunat! Fratele vișiniu intră din nou în uz, mai ales de când manifestă și o toleranță neașteptată pentru un instrument dificil, prin care i se făcea conexiunea cu oceanul universal de informații.

În ceea ce-l privește pe fratele cel mic, un notebook roșu, fu foarte sprinten și productiv timp de doi ani, exceptând faptul că luni de zile refuză legătura cu lumea – ce-i drept, nimeni nu insistă în acest sens, mai ales în urma experiențelor nefericite ale celorlalți frați. Mai exista în casă o verișoară a lor, o tabletă simpatică ce fusese adoptată de curând, și care dovedi probleme emoționale persistente în urma unui mic accident pe care prietena i-l provocă fără să vrea. Se dovedi curând că tableta nu mai putea,  deși de-abia la vârsta copilăriei, să acceseze energia vitală. Situația era destul de gravă, fu internată mai multe săptămâni într-un spital și se făcu o operație de transplant de esofag care se vindecă rapid, însă în scurt timp cordonul ei ombilical-energetic se defectă. Se cumpără altul, care în mod paranormal se defectă și el! Atunci prietena găsi o formulă originală: tableta se hrănea prin intermediul verilor ei, care se alimentau normal, de la priză. Nu era o soluție ideală (însemna să se resemneze cu toții că aveau de-a face cu o personalitate de tip borderline…) dar era o soluție practică. Și așa, situația pluti timp de luni de zile…

Pagina următoare »