generatia 70


Încet-încet, deosebirile între generația X și generația Net se configurează din ce în ce mai abrupt și mai evident. Generația Net nu mai citește cărți, aruncă peste bord istoria (trecutul nu mai este relevant pentru că „fenomenele de acum sunt noi” – cât de greșit…), cultura universală și, odată cu acestea, și tot ce înseamnă identitate națională și culturală. De aici, o cădere perpetuă în robia consumerismului și o amplificare din ce în ce mai vizibilă a relativismului și lipsei de discernământ. Fascinația „net-ului” îi face pe cei tineri (nu știu dacă folosesc bine cuvântul, în multe privințe și vârstele se pot inversa, în comparația aceasta între generații: generația X și generațiile mai mari au „instrumentul” și know-how-ul cu care să învețe – și câtă vreme are dorința să învețe, un spirit este încă tânăr…) nu numai dependenți de rețelele sociale online și de mediocritatea conținuturilor care curg în timeline, dar și reticenți la a mai privi lucruri altfel decât prin lupa internetului. Efectul final este handicapul mental (nu poate fi numit altfel) în care un student la științe umaniste are mereu nevoie de „cârja internetului”, altfel nu poate gândi singur.

Aceste efecte ar fi destul de catastrofale în sine pentru viitorul oricărei societăți, fără a mai continua. Efectul cel mai terifiant este, însă, anestezierea. Bombardamentul informațional într-o societate încă destul de primitivă cum e cea în care trăim (societate în care nici morala, nici credința nu mai sunt principii active în plan social)  a produs creșterea unor contingente de oameni care, în antiteză cu tinerețea lor aparentă, sunt indiferenți și blazați și nu reacționează (ca emoție și sentiment) la nici o poveste înduioșătoare sau dramă umană. Este ca și cum contingentul fără număr de scandaluri, știri brutale și filme cu crime abominabile care au rulat pe ecranele mass-media și internetului în timpul creșterii lor i-au imunizat total la sentimente și emoții omenești. Ei nu reacționează, de fapt, la un conținut, ci mai mult la forma mesajului: de preferat, mesajul să fie în format video și să cuprindă stimuli a căror intensitate trece de un anumit prag. Fenomenul este vizibil într-o sală de curs, la care studenții asistă de obicei decuplați (doar o prezență fizică) și „se trezesc” doar când pe un ecran gigantic rulează un film de tip spot, cu ritm alert și imagini ușor șocante. Concluzia, se înțelege, nu poate fi pozitivă oricât de optimist ar vrea să fie observatorul…

Anunțuri

Petrecu acolo vreme uitată, fără a prinde de veste, fiindcă rămăsese tot așa de tânăr, ca și când venise. […] Ieșea adesea la vânătoare; dar, într-o zi, se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două și nu-l nimeri; supărat, alergă după el și dete și cu a treia săgeată, cu care îl nemeri; dară nefericitul, în învălmășeală, nu băgase de seamă că, alergând după iepure, trecuse în Valea Plângerii. Luând iepurile, se întorcea acasă; când, ce să vezi d-ta? deodată îl apucă un dor de tată-său și de mumă-sa. Nu cuteză să spuie femeilor măiestre; dară ele îl cunoscură după întristarea și neodihna ce vedea într-însul.– Ai trecut, nefericitule, în Valea Plângerii! îi ziseră ele, cu totul speriate.– Am trecut, dragele mele, fără ca să fi voit să fac astă neghiobie; și acum mă topesc d-a-n picioarele de dorul părinților mei, însă și de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. […] Se pregătiră de plecare, se îmbrățișară cu femeile și, după ce-și luară ziua bună unul de la altul, porni, lăsându-le suspinând și cu lacrămile în ochi.

Ajunseră în locurile unde era moșia Scorpiei; acolo găsiră orașe; pădurile se schimbaseră în câmpii; întrebă pre unii și pre alții despre Scorpie și locuința ei; dar îi răspunseră că bunii lor auziseră de la străbunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri. […] Ajungând la moșia Gheonoaiei, făcu întrebări ca și la moșia Scorpiei, și primi asemenea răspunsuri. Nu se putea domiri el: cum de în câteva zile s-au schimbat astfel locurile? Și iarăși supărat, plecă […], și ajunse la împărăția tătâne-său. Aici alți oameni, alte orașe, și cele vechi erau schimbate de nu le mai cunoștea. În cele mai de pe urmă, ajunse la palaturile în cari se născuse. […] Văzând palaturile dărămate și cu buruieni crescute pe dânsele, ofta și, cu lacrămi în ochi, căta să-și aducă aminte cât era odată de luminate aste palaturi și cum și-a petrecut copilăria în ele; ocoli de vreo două-tei ori, cercetând fiecare cămară, fiecare colțuleț ce-i aducea aminte cele trecute; grajdul în care găsise calul; se pogorî apoi în pivniță, gârliciul căreia se astupase de dărămăturile căzute. [Sursa: wikipedia.ro]

Povestea aceasta, în afară de personalitatea distinctă pe care o are în colecția de povești românești, are și o semnificație spirituală. Este posibil să treacă douăzeci și cinci de ani și cineva să viziteze locurile în care a crescut și să nu le mai recunoască – deși se simte la fel? Deși, spun unii – și arată aproape la fel? Este ca și cum vremea a stat în loc pentru un individ -un timp static, paralel – dar a mers înainte în pas grăbit, pentru oamenii și locurile din care a plecat. Sufletul nu îmbătrânește, dar locurile da…și asta se întâmplă în asemenea măsură, încât amintirile de atunci par desprinse din altă viață. Pe de altă parte, sufletul pare să întâmpine aventuri fără număr în căutarea tărâmului fericirii (la fel ca în poveste, faptele de vitejie ale lui Făt Frumos) dar în final, tot simte nevoia să se întoarcă, acoperit de glorie, în locurile în care a răsărit pe Pământ. Întoarcerea este nu doar o revenire plină de emoție și de regăsire a altora, cu care eventual nu s-a mai întâlnit vreme de un sfert de veac, ci și o întâlnire cu sinele și un bilanț al nenumăratelor transformări. Cum a fost? Cum este? Cum va fi? Oricare ar fi concluzia, destinul este mai împlinit decât în urmă cu două decenii și jumătate. Iar șirul bogat al întâmplărilor din această cronică dă seamă de măreția drumului oricărui om pe Pământ.

 DSCF0906  DSCF1167DSCF0910

Iată că, neprogramat, blogul și-a luat o vacanță…ca la carte, exact de la finalul școlilor din iunie până la începutul anului școlar următor. (De altfel, ce altceva este blogul, decât o mică școală a sufletului!) Ca să fiu mai exactă, am avut intenții și subiecte clare în minte pe parcursul verii, dar a lipsit combustibilul inefabil care îl face pe blogger să transfere subiectele din minte pe tabla albă a interfeței WordPress. A lipsit oare și motivația? Întrebarea La ce bun? Aceasta este prezentă oricum, în legătură cu orice activitate profesională din ultima vreme….

Așadar, a mai trecut o vară. Și pentru că toamna se numără bobocii, toamna se numără, uneori, și evenimentele din istoria personală. Temperamentul secundar, atunci când există, se manifestă ca autoreflexivitate permanentă: eu, față în față cu mine, acum X ani. Comparația între propriile ipostazele paralele ale unor ani poate da rezultate neașteptate, mai ales când anii sunt îndepărtați în timp: Și cum, aceasta eram eu! – sau Asta am spus/am făcut eu pe vremea aceea? Și astfel, istoria personală devine o succesiune fabuloasă de personaje distincte și pline de taine, pentru martori și uneori – paradoxal – și pentru proprii posesori… Astfel încât o privire înapoi, la niște ani grei, și o privire în fotografiile vremii sau în oglindă, pot provoca o remarcă surprinzătoare: Dar nu se vede nimic! [și într-adevăr, la suprafață nu se vede mai nimic…] Toți oamenii au în dotare date fizice asemănătoare, hard-ul nu diferă prea mult de la unul la altul. Mai mult, fizicul și psihicul sunt construite să reziste la extrem de multe solicitări, de la boli la stres și la uzură…totuși, istoria personală și profesională (și efectul lor: caracterul și abilitățile) diferă extrem de mult de la un individ la altul. Astfel încât unii ajung să își șlefuiască cu adevărat sufletul și să descopere extraordinarul din ei înșiși, iar alții ajung să fie doar figuranți pe măreața scenă unde se construiește viitorul…

În pacea aparent restabilită a familiei electronice, urmară evenimente dramatice. Fratele-cel-mai-mic era noua vedetă a familiei, prin eleganță, rapiditate și mai ales disponibilitate. Pe acest fond, fratele-cel-mare fu destinat doar aplicațiilor de curriculum adaptat pentru clasa a patra, iar fratele mijlociu fu lăsat în starea de comă în care persista încă dinainte de Anul Nou. Cât despre fratele cel mic, deși funcționa bine, primise un concediu. Au existat niște semne de rău augur în ceea ce-l privea (faptul că fusese în imposibilitate de a se alimenta mai mult de o lună, un leșin alarmant chiar în ajunul zilei fatidice…) dar totuși, nimeni nu avea cum să prevadă ce se întâmplă în acea zi nefericită. Trebuind să producă la fața locului un raport într-un juriu instituțional, fu scos din casă (deși ieșise rar, şi niciodată nesupravegheat) și ajunse, în cele din urmă, într-un troleibuz care se strică cu puține stații înainte de coborâre.  Aici, fu pierdut din vedere doar câteva minute…suficient ca un hoț versat de nici treizeci de ani să prindă firul și să-l subtilizeze. Prietena disperată care revenise să îl caute fu pusă pe o pistă falsă, chiar de hoț, care o trimise să urmărească „o femeie tânără, țigăncoasă” în timp ce ceilalți pasageri din troleibuz tăceau mâlc….din frică, lașitate sau indiferență, cine știe!

„Unde sunt actele de proveniență ale laptopului?…” fu una din primele întrebări pe care le primi de la polițistul care o invită într-o sală dezolantă de interogatoriu, după ce așteptase mai mult de o oră, în curent, într-un antreu de trei metri pătrați. Și, după o relatare a poveștii (inclusiv cu argumente privitoare la identitatea hoțului) care nu mișcă nici un mușchi pe fața polițistului, i se spuse că de fapt calculatorul nu fusese furat, ci ….pierdut. După ce refuză această definiție, polițistul ieși să întrebe pe un altul „dacă era infracțiune” (nu era sigur :)) și se întoarse spunând că, chiar dacă fapta era infracțiune, să fie conștientă că nu prea are șanse să îl recupereze, așa că de ce să mai facă o hârtie care nu are nici un rost…

Uimită, încercă să explice că calculatorul conținea nu numai proiectele ei, ci și cele ale oamenilor cu care lucrase, ar putea fi vândute sau publicate pe Internet…asta se întâmplă în 0,01 din cazuri, spuse polițistul, atoateștiutor. În cele din urmă, vrând să pună odată întâmplarea între acoladele unei zile de muncă plicticoase, polițistul îi dictă o plângere care conținea sintetic elementele poveștii, fără nici o referire la hoț sau la furt. „Ce este asta, SNSPA București?” se miră el la un moment dat, citind pe plângere…”Este o universitate publică în care predă Ministrul Educației. Eu sunt directorul de departament și colaborator…era și o carte scrisă cu dumnealui în acest calculator”….spuse prietena, observând cu satisfacție cum fața polițistului se colorează brusc în roșu. „Așadar, mă înțelegeți că pot fi probleme cu drepturile de autor?!” continuă cu sadism, receptând undele de frică ale omului din fața ei. „Aaaa, drăcia naibii, sigur că înțeleg….trebuie să depuneți o plângere, ca să fiți acoperită”. Și, empatizând deodată cu situația de angajat oprimat pe linie ierarhică, continuă cu simpatie „I-ați spus șefului dvs. ?”. Nu avea rost să îi spună că la locul ei de muncă relaţia cu șefii nu se întemeia pe frică…și de altfel, o glumă recentă a ministrului în cauză fusese să le prezinte la un workshop internaţional, pe ea și pe decanul facultăţii, ca fiind „she is my boss…and she is my other boss”…deh, glume de pe alte planete, din alte culturi și civilizații, nu din România. 

Deși prietena calculatoarelor se adaptă greu în zilele următoare, întâmplarea îi semnală dramatic nevoia de resetare a priorităților. Scurta viață a calculatoarelor poate fi foarte liniștită sau foarte alertă, însă este mult mai previzibilă decât a oamenilor, iar misiunea lor este clară. În schimb, minunea numită viață de om poate avea mii de valențe și mii de alternative între care personajul central alege zilnic, din chiar clipa în care se întoarce, trezindu-se din călătoria astrală nocturnă. Pesemne, în zilele care urmau alegerile ei trebuiau să fie altele.

 

Pe fondul acestei liniști înșelătoare, inevitabilul se produse. Cu câteva săptămâni înainte de sărbători, laptopul negru suferi, după toate aparențele, un infarct cerebral. Fu înlocuit imediat cu fratele-cel-mic, notebook-ul roșu, inclusiv pe atribuțiile de conexiune cu oceanul universal de informații.  Însă tocmai când era bine instalat în funcție, fratele-cel-mic pierdu legătura cu priza-mamă. Șoc nervos pe fond de stres? Întâmplare nefericită? Karma? Cine putea să știe…. Surpriză, policlinicile obișnuite se dovediră incapabile să ofere un sistem nou de alimentare – pasămite, orificiul esofagian prin care se hrănea fratele cel roșu avea o intrare foarte îngustă, care nu se întâlnea pe toate drumurile…Nenorocirea fu completă când al treilea membru al familiei, fratele cel vișiniu, intră si el în comă într-o fatidică după-amiază de duminică. În fața acestei situații de urgență, prietena își asumă responsabilitatea integrală și recunoscu că atrăsese toate aceste evenimente prin faptul că își dorise la sfârșitul anului „niște zile fără calculatoare”, dorință care fusese probabil prea intensă și se soldase cu o catastrofă…. Ce era de făcut? Fostul lor doctor de familie, după ce își terminase rezidențiatul în Statele Unite, devenise director de spital și acum era cufundat în dileme manageriale, lăsându-și în părăsire talentul medical. Ceilalți doctori ocazionali prezentaseră puțină încredere pentru a deveni medici permanenți pentru casa de pe deal.

Deplângând situația și făcând eforturi emoționale să trăiască o perioadă fără nici un sprijin, prietena comandă de urgență un laptop nou, alb. Ghinion! Comanda se făcuse imediat după Black Friday, și maternitatea E-Mag era supraaglomerată…astfel încât bebelușul electronic sosi cu întârziere și fu botezat doar cu o săptămână înainte de vacanță. Tot atunci, prietena își făcu curaj și îl internă și pe laptopul negru, care zăcuse două luni de zile în comă, în spitalul regional de la serviciu. După diagnostic, doctorul specialist (un tip indiferent și cam plin de el) îi spuse că era nevoie de un transplant cerebral care nu era greu de făcut, doar că nu știa ce se mai poate salva din amintirile pacientului înainte de operație. Prietena își dădu acordul și pregăti banii de transplant, ușurată. Cu câteva zile înainte de vacanță (avea emoții pentru că știa că de sărbători doctorii făceau abstracție de jurământul lor profesional și nu mai erau de găsit pe la patul bolnavilor) află că operația reușise. Se salvase și o bună parte din memoria anterioară, astfel încât laptopul nu era în întregime străin de contextul în care evoluase. Mai rămăsese o problemă destul de mare, mâinile și picioarele nefuncționale, dar aceasta se putea rezolva mai târziu printr-un alt transplant. Până atunci, putea folosi proteze, îi spuse doctorul. Uf! ce bine că avea cadrul pentru calculatoarele cu probleme de deplasare! gândi ea, și luă laptopul negru acasă. Așadar, sărbătorile găsiră familia electronică pe drumul vindecării. Mai rămânea de găsit soluții pentru fratele vișiniu și pentru cel roșu, dar cu siguranță existau pe undeva informațiile și resursele necesare…

Trecură anii, ca nori lungi pe șesuri..Situația în familia din casa de pe deal se schimbase destul de mult. Fostul frate mijlociu-devenit-cel mare (laptopul negru) îmbătrâni și începu să se miște din ce în ce mai încet. Totuși, funcționa, în ciuda faptului că mâinile și picioarele aveau porțiuni întregi amorțite, și avea frecvent pusee de hipertensiune. Eh, ce scurtă e viața calculatoarelor, gândea prietena cu nostalgie, admirând încăpățânarea cu care se agăța de viață și faptul că, dintre toate sufletele electronice din casă, încă avea cea mai bună conexiune cu lumea din afară.  Fostul frate cel mic-devenit-mijlociu (notebook-ul vișiniu) resimți probleme timpurii de sănătate, datorită deselor călătorii pe care le făcu în străinătate și mai ales în urma unui atac terorist căruia îi căzu pradă în mijlocul capitalei americane, Washington DC. În urma acestui atac, nu mai putu folosi jumătatea inferioară a piciorului drept. După ce, timp de luni de zile, prietena crezu că nu mai este nimic de făcut cu el, niște doctori ocazionali care trecură prin peisaj îi arătară unde poate găsi un cadru de aluminiu pe care calculatoarele se pot sprijini în asemenea situație.  Minunat! Fratele vișiniu intră din nou în uz, mai ales de când manifestă și o toleranță neașteptată pentru un instrument dificil, prin care i se făcea conexiunea cu oceanul universal de informații.

În ceea ce-l privește pe fratele cel mic, un notebook roșu, fu foarte sprinten și productiv timp de doi ani, exceptând faptul că luni de zile refuză legătura cu lumea – ce-i drept, nimeni nu insistă în acest sens, mai ales în urma experiențelor nefericite ale celorlalți frați. Mai exista în casă o verișoară a lor, o tabletă simpatică ce fusese adoptată de curând, și care dovedi probleme emoționale persistente în urma unui mic accident pe care prietena i-l provocă fără să vrea. Se dovedi curând că tableta nu mai putea,  deși de-abia la vârsta copilăriei, să acceseze energia vitală. Situația era destul de gravă, fu internată mai multe săptămâni într-un spital și se făcu o operație de transplant de esofag care se vindecă rapid, însă în scurt timp cordonul ei ombilical-energetic se defectă. Se cumpără altul, care în mod paranormal se defectă și el! Atunci prietena găsi o formulă originală: tableta se hrănea prin intermediul verilor ei, care se alimentau normal, de la priză. Nu era o soluție ideală (însemna să se resemneze cu toții că aveau de-a face cu o personalitate de tip borderline…) dar era o soluție practică. Și așa, situația pluti timp de luni de zile…

1) In academic attitude and skills: Do less effort and focus better

Do it again. In 2012 I positioned myself as a senior researcher opening new fields in Romania as: online reputation management,  organizational learning, e-learning and innovative teaching methods. My academic brand includes also a strong orientation to practice, as a stimulating factor for research and teaching.

Also, in 2012 I turned back and completed some gaps in my skills (such as use of statistical research methods near the classic ones, if needed) and in the same time I looked to new approaches (especially methods for web research). I spent two months in improving my academic writing style in English (that was not simple at all :)) and gained more flexibility while teaching in English.

Do it better. I want to define better the areas and paths of action and restrain the non-effective ones. On the other hand, now with the gaps completed, there is room for development.

2) In professional networking: Correlate objectives with actions

Do it again. In 2012 I became international in my professional relationship and this had a fine effect. I met some of the best academic experts in my fields and received an encouraging feed-back.

Do it better. In 2012 I participated in 7 international and important conferences (6 of which were academic) with 8 original papers, and made presentations in two scientific workshops (a huge effort, as a total). In future I will choose only focused events, with specific knowledge gains.

3) In professional publications: Maintain target and frequency

Do it again. In 2012 I improved my personal record of one professional book per year to five years consequently and also published my first novel. I have signals from readers that the books were received just as I meant (though only from a quality public, just as this blog). Also, my articles addressed to special issues as the online reputation management, which I hope to found as a distinct academic field.

Do it better. I will coordinate a book (in Romanian) about Entrepreneurship and managerial abilities. My other articles and chapters will be conceived in view of a book on online reputation (in English), intended for 2014. Finally, I want to translate my novel in English and begin to write another.

4) In management skills: Choose competent employees, or work alone

Do it again. I completed all the duties of a Chair of Public Relations Department and had some positive initiatives for our college. On the other hand, I was the second position in the management team of EHR (Entrepreneurship for Human Resources) project. I improved to excellence my implementation ability and became able to do almost the impossible.

Do it better. The institutional area in Romania is less competitive than the private area and offers little options in selecting employees, in rewarding or sanctioning of the practices. In spite of this, I will select only competent and  learning-oriented people to work with, or I will prefer to work alone.

5) In professional partnerships: See the landscape in change

Do it again. In 2012 I was opened to new business partnerships, but careful in observing details under statements and appearances. I will continue to be opened to new relationships, considering that the  surprises (pleasant or unpleasant) could come from everywhere.

Do it better. I will be more flexible in seeing every relationship in evolution and change. If an old partnership went well, it’s not necessarily fine  in all circumstances. On the other hand, old competition relationships might become fine collaborative relationships.  Finally, the affectiveness (nor positive, nor negative) shouldn’t be involved at all in professional relationships.

6) In mentorship area:   Build frame and measurement

Do it again. I have two brilliant assistants (doctoral students), and I hope to help them discover the best of their potential and transform it in value. Near them, there are also some graduates (came from the Connections experience, mainly) that seek to maintain communication and collaboration with me.

Do it better. Would be useful to have a clearer frame for mentoring, and even measure its effectiveness :).

There are also five other levels of resolution, but I will keep them private. Good luck to every learning soul in 2013 :).

Pagina următoare »