imagine


În ultimele săptămâni am făcut călătorii lungi și chiar temerare, căutând instrumente noi de defrișat jungla virtuală. Radicalizarea spațiului public a făcut mediul online să „frigă” pe alocuri. Dar, dincolo de temperatura anormală pentru acest anotimp, m-am întrebat care au rămas locurile virtuale sigure, în care un utilizator se poate informa sau poate vedea opinia reală a altora de seama lui (având în vedere că în spațiul real toată comunicarea mass-media  este trucată). Răspunsul: exclusiv, în rețelele sociale de imediată proximitate. La nivel de ansamblu, numai cineva cu experiență în strategie poate să vadă uriașa iluzie optică la care sunt supuse publicurile – și îmi pare rău că la o parte din iluzia optică virtuală care se desfășoară în prezent am contribuit și eu, fără să vreau, prin unele proiecte ale mele. Aș putea să motivez că nu acestea au fost intențiile, atunci când mi-am transmis viziunea unor colaboratori care nu o meritau.  Probabil, și la construirea bombei atomice au fost folosite descoperiri făcute cu alt prilej, în alt scop, și împărtășite în scopul Binelui, și nu al Răului. Dar, întotdeauna discernământul aparține celor care folosesc ulterior cunoașterea.  Pentru cel care făcut descoperiri și le-a transmis, este prea târziu, nu mai poate să le ia înapoi.

Ce-mi rămâne de făcut? Am căutat, zilele acestea, să mă revanșez printr-un proiect deosebit, care ar fi avut un impact pozitiv în spațiul public. Însă nu s-au găsit parteneri interesați. De unii m-am ferit să audă ideea, pentru că ar fi folosit-o pentru interesele lor politice; alții au auzit și nu au crezut, pe alții nu i-a interesat, iar alții s-au mișcat prea încet. În concluzie,  ideile mele și capacitatea de implementare sunt prea avansate pentru stadiul de acum al societății.  Așadar, o să iau o pauză, până când Dumnezeu îmi va da un semn că vrea să le folosesc.  Nu am obiecții cu privire la lungimea pauzei. Măcar voi avea parte de liniște…

Anunțuri

Profesorii de la universitatea militară reiau des acest subiect, care pare la prima vedere să facă parte doar din domeniul lor. Pare natural ca un război informațional să dubleze un război real, ca strategie complementară. Dar pulsul întunecat și agitat al mediului înconjurător ne spune altceva. Războiul informațional a devenit o parte din realitatea cotidiană. Viața politică – segmentul cel mai devastat, în urma luptei pentru putere – a devenit un teatru de operațiuni în care media și social media sunt fronturi strategice. ”Comandanții” – jurnaliști și comunicatori – devin din ce în ce mai numeroși, iar soldații (voluntari și neștiutori, în cea mai mare parte) se înrolează spontan și participă cu frenezie la aruncat grenade pe teritoriul inamic (din când în când mai explodează câte o bombă: și ce explozie!…e atât de mult fum pe teren, încât nu e clar cine din ce tabără este…la fel ca în războaiele reale). Lipsa războaielor în sens fizic a făcut ca instinctele de tip yang să nu mai aibă nici o supapă de ieșire în afară de viața cotidiană. Nervoși, soldații bezmetici mai încep și câte o răzmeriță, de această dată în mediul de business. Ia să îl termin pe ăla de la compania X! Și așa, companiile s-au trezit cu un inamic nevăzut, consumatorul anonim din mediul online….Așa că, de acum încolo, vom asista cu adevărat la ascensiunea comunicării și a PR-ului 🙂

(Update: Postarea a fost un experiment de actualizare prin i-Phone, de pe aeroportul Henri Coandă. Se pare că nu a reuşit decât parţial 🙂)

În această săptămână de căutări am văzut cât de mari sunt diferenţele între imaginea de ţară de la individ la individ. Despre destinaţia mea, unii au spus ca este o junglă, alţii că este un paradis. Dupa ce m-am întrebat de unde varietatea aceasta de calificări şi am cântărit starea fiecăruia, am înţeles ca de fapt relaţia oricui cu o ţară (inclusiv cu cea natală)  este relaţia internă pe care o are cu imaginea de sine în acea ţară.  Conflictul cuiva cu ţara natală este conflictul pe care îl are cu propriile fapte şi rezultate de viaţă până la un moment dat. Iar procesul de idealizare al imaginii unei ţări străine are loc prin proiecţia unei imagini de sine dezirabil. Locul unde mă aflu acum (destinaţia la care am ajuns între timp) este unul din cele mai bune proiecţii de acest tip. Fundamentul şi tipul de organizare încurajează pe oricine să-şi ridice stima de sine. Nu condiţiile materiale sunt principalul agent care face dintr-o ţară dezvoltată un El Dorado, ci mai mult şansa de autoactualizare pe care o oferă.

Dar mai vedem…deocamdată, experienţa, aşa cum au numit-o toţi din jurul meu, a început (nu fără aventuri, suportabile, desigur :)).

Interacţiunea între un european şi un oriental poate fi deconcertantă, din cauza diferenţelor interculturale. Iată cum percepea un tibetan pe un demnitar european în vizită la Dalai Lama, cu 70-60 de ani în urmă:

„Părea că un croitor foarte prost făcuse hainele lui, căci gulerul era atât de mare încât trebuia îndoit în afară. Erau îndoite în afară şi câteva petice pe laturi (…) În Tibet, cei care nu aveau voie să facă munci manuale aveau mâneci lungi. Acest om avea mâneci scurte, care îi ajungeau până la încheieturi. „Nu poate fi un muncitor, m-am gândit, căci mâinile lui sunt prea moi. Poate nu ştie cum să se îmbrace”. Dar haina acestui om se termina acolo unde picioarele se uneau cu corpul. „Sărac, foarte sărac” m-am gândit. Pantalonii lui erau prea înguşti pe picior şi prea lungi, căci capătul lor era întors în sus. (…) Apoi i-am privit picioarele. Foarte, foarte curios. Avea lucruri ciudate de culoare neagră pe ele. Lucruri strălucitoare, atât de strălucitoare că păreau acoperite cu gheaţă. (…)

Omul mă uimi când atinse unul din peticele laterale şi scoase o bucată de pânză albă. Înaintea ochilor mei stupefiaţi, el puse pânza peste gura şi nasul său şi scoase un sunet ca de trompetă mică. „Un fel de salut pentru Cel Preţios”, am gândit. Salutul fiind încheiat, el puse pânza cu grijă la loc, în spatele peticului. (…).

Omul era evident infirm, pentru că trebuia să stea pe o mică tăblie din lemn sprijinită pe patru beţe. El şedea pe această tăblie şi îşi lăsa picioarele să atârne peste margine. M-am gândit că trebuia să sufere foarte mult, căci alte două beţe de pe tăblia pe care stătea îi susţineau coloana vertebrală. (…) Cel Profund acorda o onoare imensă acestui om, căci şi el stătea aşezat pe una din tăbliile de lemn, cu picioarele atârnând.” (Lobsang Rampa, „Al treilea ochi”).

Nevoia de brand personal pare a fi situată de mulţi sub semnul întrebării. Este ca şi cum s-ar trage o linie invizibilă între viaţa profesională şi viaţa „privată”. Leii cu leii şi oile cu oile, gândesc unii. Dacă unele noţiuni au fost dezvoltate pentru viaţa profesională, acolo este teritoriul pe care acţionează. Însă viaţa postmodernă ne demonstrează că separările de acest gen nu mai folosesc la nimic. Ba mai mult, folosirea unor noţiuni dintr-un domeniu în altul se dovedeşte fructuoasă de multe ori (putem importa noţiuni din fizică în comunicare, de exemplu :)). Dar revenind la importarea de noţiuni din plan profesional în plan individual, cea mai bună demonstraţie a utilităţii brandului personal este efectul lui. Astfel, dacă cineva şi-a construit (în planul imediat, al rudelor şi cunoştinţelor) reputaţia de bun partener, probabil că nu va duce niciodată lipsă de oferte. Dacă este cunoscut ca persoană amuzantă şi care înviorează un cerc social, nu va duce lipsă de invitaţii şi ieşiri în lume. Şi aşa mai departe…brandurile sunt căutate pentru că modul în care funcţionează este anticipat şi cunoscut. Şi se cunoaşte nu numai „specializarea”, ci se aşteaptă şi un  nivel bun de performanţă. Totul este, în ambele planuri (profesional şi individual), consecvenţa. Un contraexemplu este cel al unor oameni de afaceri care se disipează în „n” domenii şi direcţii – astfel încât, deşi experienţa este interesantă şi palmaresul divers, nu se ştie cum „funcţionează” brandul şi care este misiunea lui. Alt contraexemplu poate fi dat din media (sau mai bine zis din planul social): am observat în treacăt cum personajele din „Fermier, caut nevastă” sau din alte reality show-uri cu aşa-zis happy-end încearcă să îşi „promoveze” brandul. Este într-adevăr nevoie de brand, în împrejurările acelea de concurenţă dură, însă de multe ori targetul este evaluat greşit. Am observat, cu amuzament, cum candidatele încearcă să-şi promoveze valoarea de întrebuinţare – când, de fapt, ar fi mai bine să recurgă la o strategie de marketing narativ  :)…

Nu demult vorbeam cu studenţii despre construirea brandului personal şi îi îndemnam să se gândească fiecare cum ar vrea să arate brandul propriu. Însă conceptul acesta părea destul de îndepărtat pentru ei. Este posibil ca, la douăzeci de ani, studenţii să nu se cunoască prea bine pe ei înşişi – iar atunci când cineva „nu cunoaşte produsul” nu ştie ce caracteristici să promoveze.  Sau, o altă versiune, cineva „cunoaşte oarecum produsul”, dar nu ştie „cum să se poziţioneze” pentru că poate să îndeplinească mai multe funcţii şi nu ştie pe care ar vrea să se centreze. Sau, în final, nu s-au rodat suficient  funcţiile produsului şi nu există suficiente garanţii pentru clienţi… asta-i, brandurile pentru oameni sunt mai greu de construit decât celelalte :).

Acum, trecând de la prima tinereţe la vârsta maturităţii, să observăm că majoritatea oamenilor, atunci când urmăresc construirea unui brand, se concentrează doar pe aspectul profesional – aspectul public. Nu consideră, de exemplu, că ar trebui să îşi construiască un brand şi în viaţa personală (în care să fie încluse funcţiile de prieten (ă), partener (ă) de cuplu, părinte…). Brandul din viaţa personală este la fel de util ca şi cel profesional/public, pentru că asigură aspecte importante precum: standardele pe care trebuie să le atingă o relaţie, obiectivele fiecărui rol, modul de funcţionare, limitele pe care rolul respectiv nu are voie să le depăşească…şi, până la urmă, defineşte scopul pe care fiecare vrea să îl atingă în viaţă, misiunea de realizat. Brandul din cele două planuri ar trebui (în spiritul comunicării integrate 🙂 ) să fie proiectat unitar, astfel încât să nu apară nici o contradicţie din eventualele intersecţii. Aşa rezultă un brand personal pe care l-am putea numi total, lipsit de vulnerabilităţi şi riscuri imagologice – sau l-am putea numi mai simplu, integritate…

Au bonheur de dames” este una din cărţile senine ale lui Zola, o carte care trece neobservată pentru că nu înfăţişează convulsii sociale sau portrete de colectivităţi. Totuşi, dincolo de firul epic care este în întregime previzibil, ceea ce este interesant în carte este descrierea dezvoltării unei afaceri şi totodată a unei industrii comerciale. Cum se întrepătrund iniţiativa în afaceri şi spiritul managerial,  şi cum comunicarea vine să le completeze, asta este interesant de urmărit în carte – cu atât mai mult cu cât procesul se petrece cu un secol şi jumătate în urmă. Să recitim un fragment care prevesteşte marketingul din societatea de consum:

Cea mai mare pasiune a lui Mouret era de a învinge femeia. O voia regină în casa lui, îi clădise acest templu pentru a o supune. Avea ca tactică să o ameţească cu atenţii galante, apoi să-i negocieze dorinţele şi să-i exploateze înfrigurarea. Îşi bătea capul zi şi noapte ca să găsească mereu ceva nou. Pentru a evita oboseala scărilor instalase două ascensoare capitonate cu catifea. Mai înfiiinţase un bufet unde se ofereau gratuit siropuri  şi biscuiţi, un salon de lectură (…). Dar ideea lui cea mai subtilă pentru femeile lipsite de cochetărie era să cucerească mama prin copil. Mouret nu neglija nici o forţă, specula toate sentimentele omeneşti, crea raioane pentru băieţei şi fetiţe, unde mamele erau oprite o clipă ca să li se ofere copiilor baloane. Această primă de baloane oferită fiecărei cumpărătoare a fost o idee genială. Baloane roşii de cauciuc cu pieliţa fină purtând numele magazinului în litere mari şi care, ţinute de o sfoară, plimbau pe străzi reclama vie a „Paradisului femeilor”.(…)

El susţinea că femeia îşi pierde orice rezistenţă în faţa reclamei şi sfârşeşte prin a merge orbeşte acolo unde este tărăboiul era mai mare.De altfel, ştia să o atragă cu cele mai iscusite capcane (…). Nu-i fu greu să descopere că nu rezista în faţa mărfii ieftine, pe care o cumpăra chiar fără să aibă nevoie, crezînd că face o afacere avantajoasă. Sprijinindu-se pe această observaţie, introduse sistemul de reducere a preţurilor; micşora progresiv preţul articolele nevândute, preferând să le dea în pierdere, credincios principiului său de reînnoire rapidă a mărfurilor. Apoi pătrunzând şi mai adânc în sufletul femeii, născoci sistemul restituirii obiectelor, o capodoperă de atracţie iezuită. „Luaţi-l, doamnă, şi dacă nu vă place, ne daţi înapoi articolul!”

Dar Mouret se dovedea a fi un maestru fără rival mai ales în amenajarea interioară a magazinelor. Avea un principiu, o lege, ca nici un colţ al magazinului să nu rămână neocupat. Voia ca pretutindeni să domnească zgomotul, forfota, viaţa; căci viaţa – spunea el- atrage viaţă, creează şi înmulţeşte.

Pagina următoare »