learning society


În lumea din ce în ce mai despuiată de valori în care trăim, procesele și fenomenele cu adevărat importante se petrec lent și în surdină, în adâncurile tectonice ale vieții subtile a planetei. Vedete pe scena publică sunt crizele politice, amenințările crizelor materiale și faliile pe care se petrece existența omului contemporan (om care evoluează pe aceste margini înguste, care separă vârfurile iluzorii ale confortului material și psihologic de prăpăstiile care pot înghiți îndată bunăstarea omului postmodern) – în timp ce evoluțiile importante se petrec discret, devenind vizibile doar prin transformări colective de anvergură. În ceața consumeristă care a cuprins o bună parte din omenire, millenials se mișcă somnambulic, într-o narcoză permanentizată, fără să înțeleagă consecințele pe care deconectarea digitală le va avea asupra lor în viitor. Deconectarea este triplă ca dimensiune, în toate cele trei puncte ale axei temporale: pe de o parte,  sunt desprinși total de trecutul colectiv, pe care nu îl cunosc (pentru că nu mai citesc cărți și ignoră complet cultura și istoria universală), cât și de prezentul fizic – de care sunt deconectați, pentru că sunt închiși digital în mica lor nișă socială, considerând greșit că în acvariul lor nu vor pătrunde niciodată decât elementele pe care le selectează ei (o greșeală pe care nu o fac doar millenials, ci majoritatea oamenilor,  considerând că și-au luat suficiente mijloace de protecție individuală și lucrurile neplăcute nu li se vor întâmpla lor). În ultimă instanță, sunt deconectați și de viitorul lor, care se proiectează în fiecare moment al prezentului (și pe care nu îl pot influența prea mult pentru că au ales o postură evitantă, pasivă, în care sunt mai mult spectatori decât actori). În aceste condiții, speranțele vehiculate în spațiul public (de genul „generația necompromisă de comunism, care va repara cutare sau cutare aspect”) sunt marcate de un optimism forțat. Pentru performanță este nevoie de o bază de educație foarte bună – iar generațiile de după 1989 nu au cum să ajungă la nivelul de educație al generațiilor anterioare, pentru că acestea din urmă sunt produsele unui sistem de educație punitiv, dar performant, și al unui model de organizare socială în care educația reprezenta un mijloc de ascensiune socială (model social care s-a destrămat din punct de vedere valoric și simbolic după 1989). Pe de altă parte, generația X (cea din România, în special) este în întregime responsabilă de conduita actuală a millenials, pe care i-au încredințat unei lumi consumeriste, în dorința de a evita pentru copiii lor lipsurile materiale în care au crescut. Numai că lipsurile materiale i-au ajutat pe ei (generația X) să câștige un bagaj mult mai solid pentru viață, în timp ce generațiile de tineri despre care vorbim sunt nu numai deconectate social, lipsite de modele și repere morale, dar sunt și fragile psihic (cu rezistență scăzută la stres și mai ales cu dorință scăzută de implicare și perfecționare, pe toate planurile).

Ce este de făcut? Nu se poate da un răspuns, pentru că educația generațiilor nu se repară cu o strategie și nici măcar cu măsuri paleative care se desfășoară de la o vârstă încolo. În etapele de evoluție ale unui om, atunci când se pierd elemente fundamentale, ele nu se mai pot înlocui ulterior. În asemenea cazuri, universul (sau mai direct spus, Dumnezeu) intervine și corectează o anomalie, numai că această corecție este întotdeauna dureroasă…

Am ezitat înainte de a pune titlul acesta postării (prefer termenul „forță” în loc de termenul „putere”) însă l-am lăsat astfel, tocmai pentru a-l lega de documentarul care a rulat până de sărbători la TVR1 (pe numele american Kindness Diaries)documentar din care am prins doar ultimele episoade. Pentru cei care nu l-au văzut, documentarul este despre un „vânător” al bunăvoinței într-o călătorie în jurul lumii (călătorie care se face numai în baza unor asemenea gesturi mici, făcute de oameni care nu îl cunosc). Experiențele petrecute de-a lungul mai multor luni (în formula integrală a filmului) sunt într-adevăr inspiratoare, iar ideea centrală este de natură spirituală: binele (împreună cu asociatele lui, generozitatea și altruismul)  reprezintă una din cele mai puternice energii care circulă în oceanul universal, iar cei care aleg să îl răspândească în lume îl vor primi înapoi, amplificat exponențial. Și chiar așa se întâmplă…

Dar, deși aceasta este ideea impresionantă care se desprinde din film, pentru mine nu este și cea mai importantă. Subiecții din film fac gesturi de ordin material, de tipul pay it forward: fiecare donează ce poate (un acoperiș pentru noapte, o reparație gratis, o porție de mâncare, etc.). Însă esența pozitivității unui gest nu este aceasta (chiar daca forma materială este cel mai ușor de înțeles), ci energia care l-a determinat (cum ar fi compasiunea, empatia, capacitatea de a renunța la o mică parte din confortul personal pentru altcineva, mai puțin norocos). Care sunt ideile pe care le derivăm în continuare de aici (ca la matematică :))? În primul rând, capacitatea acestor gesturi mici de a se agrega în energii de amploare și de a duce la realizări mari: după cum spune autorul filmului, Leon Logothetis, „un val de generozitate m-a dus în jurul lumii”. În al doilea rând, ierarhizarea faptelor bune se face după nivelul fiecăruia (și așa ajungem, fără să vrem, la pilda celor zece talanți…): cei care au mai mult (în sens spiritual, nu în sens material, bineînțeles) trebuie „să dea” mai mult. În acest ultim caz, gesturile lor generoase iau o altă formă, mai puțin palpabilă – vizibilă la nivel complex (de exemplu, de a soluționa o dilemă foarte grea a cuiva, sau de a interveni într-un moment de mare nevoie). Respectiv, cei care sunt posesorii unor resurse rare (informație, cunoaștere, capacitate de formare, minte clară, experiență…) pot multiplica binele la un alt nivel (cum face și autorul, de altfel). Și, în fine, ultima observație se leagă de faptul că manifestarea autentică a  binelui nu poate fi programată: el poate apărea doar spontan, ca întâmpinare a unei nevoi clare sau a unei cereri. De aceea, gesturile programate pe care le fac de obicei (cel mai des, de Crăciun :)) oamenii sau companiile în societatea consumeristă și din ce în ce mai decuplată de sinele uman autentic nu au aceeași valoare….

Conceptul de „learning economy” este construit pe ideea că mediul de azi aduce o perisare rapidă a cunoașterii și abilităților. O economie care învaţă este o economie în care învățarea continuă și abilitatea de a obţine noi competenţe este esenţială pentru succesul indivizilor şi pentru performanţa firmelor, regiunilor sau ţărilor. Indivizii şi companiile se confruntă din ce în ce mai mult cu probleme care pot fi rezolvate numai prin desprinderea de vechile informaţii, tipare de gândire și moduri de funcționare. Intensificarea competiţiei duce la o selecţie a organizaţiilor şi indivizilor care sunt capabili de învăţare rapidă, şi care astfel accelerează ritmul schimbării. Tranziţia către o economie care învaţă confruntă indivizii şi companiile cu noi cerinţe, de a promova flexibilitatea funcţională şi reţelele, precum și formarea de echipe performante și adaptabile, capacitatea de a funcționa în regim multitasking și organizarea din ce în ce mai bună a informației. „Învăţarea prin a face” (learning by doing) şi „învăţarea prin interacţiune” (learning by interacting)  sunt noile forme prin care competențele se șlefuiesc continuu, iar aceasta se petrece și în forme de educație alternative și non-formale.

Cu toate că unele sectoare din regiunile „avansate economic” (spus cu o oarecare ironie) din România (centre urbane importante) încep să corespundă la această descriere, celelalte sectoare și zone din România par desprinse dintr-un alt film. Economia care învață pare un deziderat imposibil de atins, câtă vreme economia în care ne aflăm, în ansamblul ei, nu se poate desprinde de nivelul bazal, de supraviețuire. O lipsă desăvârșită a strategiei sau discontinuitatea măsurilor, în anumite sectoare economice, a dus la risipa resurselor și capacităților existente, în special în domeniul industrial, și în final la lipsa unităților de producție. Există zone întregi, pe harta României, unde nu se produce nimic și unde oamenii nu se pot angaja nicăieri. În același timp, sărăcia pieței, birocrația și dările excesive descurajează inițiativa antreprenorială. Companiile multinaționale, mallurile, concernele și corporațiile întâlnesc un paradis prin care se pot dezvolta fără prea multe piedici, și să ducă înapoi profitul către marile puteri ale lumii – întărindu-se astfel polarizarea economică. Și nu, imperiul mondial modern nu este o glumă, există cu adevărat – iar România nu este într-o poziție de invidiat în acest imperiu. Pasivitatea și lipsa de viziune o vor duce în postura de victimă mioritică eternă, poziție în care spiritualitatea înflorește (de altfel). Analize socio-economice? Spațiu public care dezbate teme de o falsă actualitate? Candidați la președinție care promit unele și altele? Acestea sunt povești, câtă vreme adevărul rămâne la fel de nespus ca pe vremea comunismului, și viața românului de rând este înecată între facturi și rutina supraviețuirii, pentru care muncește mult prea mult (sau nu muncește, doar disperă…). Probabil, România va supraviețui doar datorită fondurilor structurale, celor care muncesc la munci (modeste și grele) în afară și poziției de aliat strategic pentru NATO. Însă o viață de servitute nu este de dorit, pe termen lung, pentru o țară…să ne dorim trezirea din visul acesta nu prea frumos.

Cu câțiva ani în urmă, în timpul șederii de două luni în Statele Unite, am fost surprinsă să constat că, în spatele capitalismului feroce instituit acolo sub masca liberalismului, am regăsit destul de multe trăsături din comunism. Acestea vin, în primul rând, din propaganda disimulată la nivel intern și extern. Atât în mesajele mass-media cât și în toate manifestările lor culturale – inclusiv industria de filme cu care domină mapamondul – tabloul socio-cultural și economic zugrăvit este fals (cu vagi trăsături comune cu realitatea și masiv înfrumusețat) iar americanul de rând este la fel de inoculat cu virusii idealului „visului american” pe cât era de inoculat în anii ’80 românul de rând cu idealul „construirii omului nou” și al „socialismului multilateral dezvoltat”. Doar așa-zisul scop final al acestor religii sociale diferă, în rest mecanismele și depărtarea omului real de idealul instituit de orânduirea respectivă sunt aceleași. În al doilea rând, ceea ce frapează în Statele Unite, în afară de uniformitatea culturală, este uniformitatea consumului. Faptul că pe întreg teritoriul unei țări așa de mari majoritatea supermarketurilor sunt fie Walmart, fie Safeway (și toate la fel, în consecință – aceeași organizare, aceleași produse, aceeași abordare) este la fel de terifiant. Este imaginea a ce pot face monopolurile și oligarhiile la nivel planetar. Distrugerea micului comerț, a comerciantului independent, a produselor și serviciilor la scară mică dar originale, înseamnă comunizarea consumului. Americanul este obligat să consume numai ce „vor” Walmart și Safeway – asta însemnând că anumite mărci și firme vor fi distruse dacă nu sunt pe placul marilor giganți comerciali. Mai mult decât atât, mari giganți comerciali nu vor negocia desfaceri de produse decât de la companii alimentare mamut. Iar acestea din urmă, numai „bio” nu se vor numi…așa, și pe alte căi conjugate, s-a produs distrugerea potențialului alimentar al Statelor Unite. Locuitorii mănâncă acum mâncare „de plastic” cum o numesc românii, cu consecințe serioase la nivelul sănătății și stării lor generale.

Trecând la cazul românesc, un bun exemplu este ofensiva de marketing a Megaimage, în perioada 2012-2013. La început, în calitate de expert, am aplaudat strategia inteligentă de marketing, conceptul (importat din Franța) de mic magazin care acoperă toate nevoile imediate de consum ale bucureșteanului grăbit – dar și identificarea inteligentă a vadurilor comerciale și ocuparea lor integrală. Apoi, în calitate de consumator care făcea parte din publicul targetat (bucureșteanul ocupat care are nevoie să găsească un magazin cu de toate la colțul străzii), m-am bucurat de îndesirea magazinelor Megaimage. Însă, după o perioadă de euforie (în anotimpul rece, mai ales) am început să percep și dezavantajele.  Magazinul minune nu avea decât marca proprie, 365 (o marcă ieftină, dar proastă) și doar un produs-două pe lângă, ca să nu spună cineva că vinde doar marca proprie. O serie largă de produse oneste și bune ca preț nu își găsesc locul pe rafturile lor. În culise, sunt ușor de dedus târgurile care se încheie, distrugerea anumitor firme, uciderea din fașă a micilor inițiative din sfera alimentară (fie că țin de import, fie că țin de producția internă) – chiar dacă unele ar fi geniale – și pericolul monopolului pe piața bucureșteană.  Ce să mai spunem? Când vrem să vedem cum arată o piață comunizată și desfigurată de giganții comerciali, să dăm o fugă la Washington – sau la Miami….și să ne întoarcem prețuind și păstrând varietatea comercială din România.