manifestare


Dacă încercăm să comparăm rezultatul manifestării cu „macheta” inițială, desenul real va arăta cu totul diferit față de proiecție, mai complex și ușor depărtat de parametrii ideali imaginați. Aceasta se întâmplă în primul rând pentru că realitatea este mai complexă decât a putut estima mintea autorului (iar manifestarea respectivă este influențată și de context), iar în al doilea rând pentru că manifestarea încorporează în ADN-ul său și alte informații care se aflau în codul secret al sufletului, un fel de spațiu subteran care găzduiește programele de existență.

Ce se întâmplă, însă, cu proiectele de anvergură (de anvergură pentru viața individului, bineînțeles) care nu se realizează? Cum se face că anumite proiecte importante (căsătoria, nașterea unui copil, reunirea cu membri ai familiei, etc.) nu se realizează chiar dacă s-au investit resurse imaginative și acționale importante? Dincolo de planul lui Dumnezeu (care dă răspunsul definitiv la orice dilemă 🙂  ), putem observa câteva aspecte din atitudinea și acțiunea individului care pot fi premise de eșec:

(a) lipsa etapei a patra (renunțarea). Aceasta (spuneam că trebuie să intervină de câte ori e nevoie pe parcursul materializării) este, de fapt, confirmarea lipsei atașamentului (foarte importantă, de văzut analizele lui S.N. Lazarev);

(b) lipsa flexibilității. Spuneam că orice manifestare are și nuanțe colective și se realizează, în final, cu voia lui Dumnezeu; un suflet care nu vrea să vadă „semnele” pe care le primește și să își flexibilizeze acțiunile în funcție de aceste semne va persista inutil pe un drum care nu poate fi individual și independent 100%;

(c) lipsa receptivității. Proiectul, cum spuneam se poate materializa într-o formă care să nu fie foarte evidentă (pentru că nu coincide cu „macheta” imaginată); dacă individul nu demonstrează interes și nu răspunde la acest început de materializare, acesta poate să își oprească evoluția;

(d) lipsa înțelepciunii și a acceptării.  În unele cazuri răspunsul este „nu” din motive care devin evidente mai târziu (și de obicei, într-un alt punct al vieții, individul recunoaște utilitatea unei nerealizări).

Astfel, deși dureroase, și eșecurile devin o sursă de învățare…Ce este de reținut, însă, este că dorințele iau întotdeauna o formă în planul existenței. Plăsmuirile (sau gândurile/cuvintele) atrag întotdeauna realul, chiar dacă manifestarea poate să fie atât de discretă și/sau plasată într-un registru atât de diferit, încât să nu fie asociată dorinței inițiale….

Pe măsură ce acțiunile îndreptate spre realizarea unui obiectiv individual persistă și se diversifică, se conturează și răspunsurile (sau piese de puzzle noi, unele cu totul neașteptate) care se adaugă construcției inițiale și o conturează din ce în ce mai clar. Acestea este primele două semne că mecanismul manifestării lucrează (și totodată primele etape ale manifestării): primul, configurarea unui context în care îndeplinirea fixată pare posibilă (se creează un teren favorabil/ o șansă sau, colocvial spus, se deschide o portiță…). Al doilea semn este constituit de apariția unor elemente exterioare (care cuprind și parametri suplimentari față de proiecția inițială) care se adaugă acțiunii individului. În acest punct, devine evident că proiecțiile mentale ale individului s-au intersectat sau au evoluat convergent cu proiecțiile altor indivizi – pentru că aceasta a doua etapă presupune, obligatoriu, apariția altor oameni în ecuație (și deja acțiunea devine colectivă). A treia etapă se poate numi podul, sau drumul către realizare. Cu alte cuvinte, odată ce s-au conturat contextul, resursele simbolice și materiale, și oamenii care să lucreze la construcția respectivă, proiectul demarează cu adevărat. Dincolo de a treia etapă, evoluția este imprevizibilă pentru că este marcată de evoluțiile și deciziile subtile ale sufletelor (care se fac cunoscute mai degrabă prin acțiuni directe decât prin conștientizare): însă, chiar și în situații în care unul sau mai mulți actori părăsesc scena manifestării respective și ea nu mai poate continua, configurația se poate reface în alt context (pe o altă scenă a vieții, cu alți actori).

Voi da un exemplu mai puțin complicat (din viața profesională, pentru că cele din viața personală sunt mai greu de sintetizat): să spunem că o absolventă de la profilul Comunicare visează să își facă o firmă și să lucreze într-un domeniu de nișă, chiar dacă într-un moment dat nu există un teren favorabil (legislația este restrictivă/există condiții care nu sunt îndeplinite/lipsesc resursele materiale). Chiar dacă pare imposibil, absolventa își face un plan de luptă oarecare și îl alimentează cu detalii în planul imaginației. După o oarecare vreme, contextul favorabil se creează brusc (dispar limitările legislative/ apare un impuls din partea unei persoane apropiate, etc.). Se creează firma, dar pare de la început într-un impas pentru că este nevoie de unele abilități cheie, care nu sunt acoperite deocamdată. Apoi (etapa a doua) apar dintr-o dată un asociat sau mai mulți care acoperă lipsurile respective. Iar apoi, deși este un domeniu de nișă, apar și clienți….În fine, după o perioadă de eforturi (și de obicei exact în punctul în care condițiile de dezvoltare păreau bune) apar noi obstacole și totul se blochează. În acest punct este obligatorie a patra etapă (atitudine-condiție de dezvoltare pentru orice proiect important).

Aceasta a patra etapă, recurentă, ne întoarce la ideea inițială a postării: este etapa de predare (sau de renunțare). Cu alte cuvinte, de multe ori revine senzația și situația de imposibil, în ciuda unor eforturi și acțiuni persistente. Atunci este obligatoriu ca individul să renunțe cu totul la proiectul său și să îl așeze în mâinile Creatorului….moment în care, dacă proiectul este benefic pentru dezvoltarea sufletului său, obstacolele și blocajele se pot destrăma miraculos. De ce oare este nevoie de aceste blocaje, limitări și gropi de potențial? Pentru că acesta este spațiul de dezvoltare al sufletului. Momentul de luptă și depășire a unui obstacol reprezintă șansa sufletului de a învăța (și de a se înălța, putem adăuga). Proiectele pe care și le propune individul sunt tot atâtea cadre pentru evoluție, și ele vor fi folosite de Creator în acest scop – altfel, manifestările nu și-ar găsi locul atât de important în tabloul sacru al vieții.

(Va urma)

Într-o lume postmodernă din ce în ce mai cenușie și mai lipsită de iubire, vocile care vorbesc despre aspectele calde ale vieții devin din ce în ce mai timide. Mai mult, invazia de conținuturi nerelevante face ca subiectele mari, importante, să dispară cu totul de pe ulițele satului global – și riscă să dispară, prin corolar, și din spațiile personale, mai ales că viața din secolul XXI a devenit din ce în ce mai complicată, cu toate că tehnologia de toate nivelurile pare, aparent, să o simplifice.

Departe de zgomotul infernal de pe scena publică – și departe și de curgerea mâloasă de pe timeline-urile rețelelor sociale online  – rămân lecțiile de viață, dilemele interioare, căutarea și formularea de soluții și luarea de decizii personale, care crește în complexitate și dificultate cu trecerea anilor (pentru că luarea de decizii afectează și pe cei apropiați – părinți, copii, prieteni…).

Tot odată cu trecerea anilor, urmele timpului devin din ce în ce mai apăsate și ireversibile. Nu este vorba doar de regretul unor acțiuni care cu ani în urmă ar fi fost foarte simplu de realizat (dacă aș fi știut la 30 de ani….) ci, mai ales, de faptul că harta vieții individuale s-a precizat atât de bine, încât pare aproape imposibil de modificat. La fel ca într-o explorare geografică, urmarea cărărilor deja bătătorite pare decizia cea mai cuminte. Dar dacă explorarea presupune drumuri neurmate de nimeni? Mai ales când nu este prima experiență de acest gen din viața individului respectiv? Sau dacă experiențe similare spun nu, drumul e barat, nu se poate….? În acest caz, singura posibilitate care rămâne este credința – o emoție puternică, care, izvorând și stând alături de iubire, poate mișca și munții din loc.

Anume, credința se leagă de convingerea că planul lui Dumnezeu este individual pentru fiecare. Astfel, chiar dacă experiențe (sau date) spun că o anumită realizare este imposibilă, rămâne o portiță de realizare (și aici intervine o altă emoție minunată din panaceul interior al omului, speranța).

Dar, chiar dacă s-au identificat resursele și resorturile interioare pentru rezolvarea unei situații imposibile sau chiar dincolo de limite, care sunt jaloanele manifestării? Care sunt reperele și mai ales etapele care pot sugera individului că nu a părăsit drumul manifestării și visul său se va materializa într-o bună zi?

Încercarea moarte n-are, vorba proverbului…dar înțelepciunea acestei zicale merge mult mai departe de formularea ei eliptică și colocvială. Practic, prin acțiunile de tip încercare, individul angajat într-un demers aparent imposibil construiește terenul manifestării. Fie că este vorba de piese de pe marginea puzzle-ului sau chiar de piese mai clar conturate din interior, aceste încercări constituie invitația adresată către univers (sau, mai clar spus, către Dumnezeu) de a lucra pe tema respectivă. Cu cât gândurile și mai ales acțiunile individuale pe subiectul respectiv se intensifică, se intensifică și vibrațiile care câștigă pondere în totalul vibrațiilor emise „în contul” individului respectiv, făcând ca tema respectivă să capete prioritate față de alte manifestări.

(Va urma) 

Ca idee, niciodată să nu spui niciodată imprimă o anume fascinație receptorului ei  – și nu doar prin structura circulară, ci și prin repetiția unui cuvânt cu semnificație decisivă. În limba engleză, impactul este și mai mare prin scurtimea propoziției, verbul a spune stând agățat între cele două adverbe de destin,  ca un jalon cu puteri magice, capabil să întoarcă pe dos o realitate care deja pecetea trecutului. Însă exact aceasta este semnificația ideii: realitatea fiind un construct continuu (chiar și atunci când este de domeniul trecutului, așadar cuprinde fapte care s-au întâmplat în mod obiectiv) ea poate fi reconstruită chiar și după decenii, prin reinterpretare. Filtrul subiectiv al martorilor întâmplărilor respective, cel care a înregistrat realitatea respectivă într-un anumit fel, se poate modifica ca urmare a comunicării cu alte personaje (implicate sau neimplicate), al creșterii experienței, al modificării repertoriului de valori, schimbării situației sau a priorităților personale, etc. În modul acesta, se poate ajunge nu chiar la modificarea firului istoriei (evenimentele fiind cele care s-au petrecut obiectiv) însă la translatarea acelei realități pe alte coordonate: la fel ca și cum, într-un teatru de dimensiuni impresionante, decorurile ar deveni cu totul altele (la nivel de contur, culoare, lumină) iar actorii principali ar interpreta dintr-o dată alte partituri, deși întâmplările de bază (scenariul, personajele și replicile) ar rămâne aceleași. Este un fapt bun sau rău? Probabil că mai degrabă bun, pentru că reinterpretările se fac în funcție de stadiul atins de fiecare personaj pe drumul greu al evoluției. În termeni de utilitate, realitatea reconstruită este un aspect esențial pentru nivelul atins în prezent, un punct de plecare pentru etapele viitoare. Cum evoluția poate fi considerată un „alpinism al sufletelor”, fiecare suflet are nevoie de o bază de la care să plece în explorare, iar această bază se schimbă continuu, cu cât pauza se face mai sus.

Dincolo de această interpretare, expresia never say never atrage atenția asupra variabilitățiii destinului ca răspuns la manifestarea individului: din moment ce proiecțiile individului pe ecranul de comandă al oceanului de informații universal se schimbă, se schimbă și setul de lumini& decoruri care hrănea o anumită ipostază a realității. Și astfel, de la never say never ajungem cu ușurință în logica unor povești nemuritoare….petrecute în realitate, de această dată 🙂