new media


Astăzi lansăm Conexiuni într-un cadru „de familie”, cu Intelligent Communication, împreună cu două departamente care au fost custodele temporar al revistei. Conexiuni este o poveste despre experiențe care ajută un profesionist să înflorească, să ajungă la desăvârșire. Povestea este spusă de către personaje aflate la începutul drumului, când efectul formator al acestor experiențe este încă nedeslușit pe deplin, iar protagoniștii înțeleg după ani de zile că a fost un impact, nu un efect…și că  impactul a fost și asupra sufletului, nu doar asupra alcătuirii profesionale.

Schimbând registrul și trecând la aspecte practice, ca producător și editor al unei reviste media online am învățat foarte multe (ultima lecție: cum se reduce timpul de editare al unui număr al revistei la două ore și jumătate…) dar una dintre lecții, sau mai bine zis confirmări, a venit zilele acestea din cea mai neașteptată direcție: plasarea în Google. Există tone de materiale pe Internet despre Search Engine Optimization, există multe firme care oferă SEO și trăiesc din asta…și totuși, știind câteva povești din culisele administrării de siteuri web, mi se părea că SEO este artificial. De asemenea, nu am putut să scriu niciodată un text pentru comunicare online orientându-mă după cuvinte cheie: produsul ar fi cel mult o integramă, nu ar fi creație.

Iar Conexiuni a demonstrat zilele acestea că se poate și fără SEO: fiind o revistă mică , tânără (doar 8 numere săptămânale până acum) și de nișă, a reușit să ajungă, zilele trecute, pe prima pagină în Google Bloguri pentru un subiect destul de căutat: poveste/cum să spui o poveste. O explicație tehnică există, cu siguranță – pentru că promovarea doar pe Facebook (cu un reach de 700-800 săptămânal) nu poate asigura pătrunderea în prima pagină din Google.  Oricum, neelucidând complet aceste enigme, să ne bucurăm în continuare de Conexiuni și de articolele reușite ale autorilor tineri.

(Cu ani în urmă, am asistat la un experiment pe care l-a făcut cineva într-o grădină. A aruncat semințe din mai multe plante agricole pe aceeași parcelă, deși grădinarii cu experiență i-au atras atenția că greșește. Ceea ce a urmat a fost interesant: un război al speciilor vegetale. Pentru că aveau timp diferit de gestație, fiecare specie a avut mica sa perioadă de glorie, dar nu pentru mult timp. Întâi a ieșit salata, prea înghesuită pe un teren atât de mic. Pe când căpățânile de salată se luptau să se dezvolte, a răsărit, printre ele, inamicul numărul unu: tulpinile de mazăre. Ca niște soldați disciplinați, au început să se înalțe deasupra salatei și să îi mănânce din spațiul vital, câștigând zilnic teren. Părea imposibil să se mai întâmple ceva pe pământul acela, fiecare centimetru pătrat era ocupat și disputat.  Însă, în timp ce stăpânul grădinii cocheta cu variantele de valorificare a salatei (matură acum și prea multă pentru o grădină atât de mică) s-a produs dezastrul: a răsărit dovleacul :). Iar mazărea, căreia oricine i-ar fi garantat victoria, nu numai că a trecut în planul doi, dar nici măcar nu a mai ajuns la maturitate. Pentru că dovleacul s-a dovedit a fi o plantă viguroasă, cam din topor, adevărat, însă extrem de dură și fără de cruțare pentru alte specii. Odată ce corzile și frunzele aspre au început să se întindă în grădină, nimic nu mai avu scăpare. Stăpânul grădinii apucă să mai culeagă câteva salate, înainte de a fi distruse de noul invadator… )

Despre povestea aceasta mi-am adus aminte de curând, gândindu-mă la războiul nedeclarat al mediilor de comunicare din spațiul virtual și la ciudatele legi care le determină ascensiunea și declinul. Odată cu ascensiunea Facebook în spațiul românesc în 2010 și cu detronarea blogurilor (care fuseseră „capul de afiș” al spațiului virtual vreme de doi-trei ani), s-ar fi putut crede că noua regină a social media nu va cunoaște niciodată stagnarea sau declinul. 2011 a înregistrat o multiplicare a aplicațiilor și o culme a intensității comunicării pe Facebook. Dar totuși – surpriză – climatul este schimbat în 2012. Utilizatorii par să-și fi pierdut plăcerea de a dezbate online, iar forța cu care rețeaua atrăgea noi aderenți s-a redus. Pare ciudat, dar orice minune durează cu adevărat „trei zile” în spațiul virtual. Dacă ne gândim la bugetele care s-au investit în Facebook în ultimul an (comunicare/relații publice/marketing)  ne dăm seama că investitorii au tras un loz necâștigător. Pe de altă parte, pentru un analist, este inexplicabil modul în care unele formule de succes ajung „să se sinucidă” luând-o într-o direcție greșită, doar de dragul „evoluției”. În cazul Facebook, trecerea la Timeline este un astfel de tip de sinucidere, iar pentru vărul ei mai îndepărtat, Googlemail, obstinația cu care vrea să schimbe interfața adreselor de mail (deși toată lumea se simțea bine cu cea actuală) duce spre același rezultat.

Ce mai urmează în spațiul virtual oare? Și mai ales, cum să le spui strategilor din spatele rețelelor că nu ghicesc întotdeauna direcția spre care se îndreaptă nevoile publicului? Sau cum să le spui că, oricâte invenții și inovații ar propune, publicurile acceptă mariajul comercial doar pentru o bucată de timp (pentru că așa sunt mariajele moderne, mai scurte)?…

Profesorii de la universitatea militară reiau des acest subiect, care pare la prima vedere să facă parte doar din domeniul lor. Pare natural ca un război informațional să dubleze un război real, ca strategie complementară. Dar pulsul întunecat și agitat al mediului înconjurător ne spune altceva. Războiul informațional a devenit o parte din realitatea cotidiană. Viața politică – segmentul cel mai devastat, în urma luptei pentru putere – a devenit un teatru de operațiuni în care media și social media sunt fronturi strategice. ”Comandanții” – jurnaliști și comunicatori – devin din ce în ce mai numeroși, iar soldații (voluntari și neștiutori, în cea mai mare parte) se înrolează spontan și participă cu frenezie la aruncat grenade pe teritoriul inamic (din când în când mai explodează câte o bombă: și ce explozie!…e atât de mult fum pe teren, încât nu e clar cine din ce tabără este…la fel ca în războaiele reale). Lipsa războaielor în sens fizic a făcut ca instinctele de tip yang să nu mai aibă nici o supapă de ieșire în afară de viața cotidiană. Nervoși, soldații bezmetici mai încep și câte o răzmeriță, de această dată în mediul de business. Ia să îl termin pe ăla de la compania X! Și așa, companiile s-au trezit cu un inamic nevăzut, consumatorul anonim din mediul online….Așa că, de acum încolo, vom asista cu adevărat la ascensiunea comunicării și a PR-ului 🙂

Ieri a fost o zi altfel decât celelalte…nu numai pentru că o lansare face ca ziua-să-fie-altfel (căci, nu-i aşa, o zi în care se naşte o carte este o zi mare). Reîntâlnirea cu prietenii din blogosferă m-a aruncat pe neaşteptate în atmosfera de acum doi-trei ani. Mi-am adus aminte de ritualul cu vizitarea blogurilor prietenilor (nu mi-a plăcut niciodată să primesc feed. Era important  să deschizi uşa casei. Să te uiţi prin fereastră n-avea sens). Mi-am adus aminte de cafelele băute dimineaţa pe blogul unui prieten sau al unei prietene, petrecerile virtuale cu bere Silva Dark (sau balurile de la curte :)). Amintirea te trezeşte brusc în noua realitate, în care te-ai mutat pe nesimţite şi fără intenţie. Ou sont les neiges d’antan? Prietenii s-au mutat pe Facebook. Atotputernica reţea îţi permite să afli cu maximă rapiditate ce mai fac, ce mai spun, ce îi preocupă. Blogurile, după o efemeră strălucire şi supremaţie, au fost trecute în plan discret de regina reţelelor sociale. Roata timpului, care se învârte din ce în ce mai repede, elimină sensibilitatea, nuanţele, figurile de stil şi comparaţiile: eşti obligat să rezumi esenţialul în 420 de caractere. Sau, şi mai şi, în 120…

Dar, dincolo de asta, când m-am întors de la lansare, am recitit cartea lui Claudiu (apărută la editura Tritonic). Surpriză…cunoşteam cea mai mare parte din conţinut, însă acum era într-o nouă formă. Blogul are o altă alcătuire vizuală şi un alt mod de încorporare a informaţiei (prin adăugare şi interacţiune) – în timp ce cartea este o colecţie independentă de variabila timp: contează densitatea, liantul ideilor şi unitatea de stil. Şi blogul, şi cartea redau autorul – numai că blogul o face interactiv şi prin secvenţe succesive, în timp ce cartea o face unitar şi caleidoscopic.  Blogul provoacă la feed-back, cartea provoacă la tăcere.

Dincolo de asta, cartea demonstrează ceea ce unii autori sau cititori din blogosferă ştiau deja: pentru o minte pătrunzătoare şi originală cum este cea a lui Claudiu, bloggingul nu este o activitate superficială, jurnalieră sau mondenă. Este un mod de a reconstrui realitatea şi, în ultimă instanţă, lumea. Şi, deşi din unele fragmente ale cărţii reiese că nu se poate programa binele (mai ales împotriva curentului…) eu sunt de altă părere. Eu cred că se poate…

http://www.privesc.eu/widget/live/4592

Liniştita casă devenise una provincială. Nici un moment hiperactiv nu strica chi-ul fără cusur care se degaja din colţurile meditative. Obiectele păreau întoarse către ele însele, în încercarea de a se regăsi – iar regăsirea părea să se producă lin, natural, fără eforturi. În atmosfera aceasta de împăcare universală, se stricară pe rând aproape toate corpurile de iluminat („nu-i nimic, poate că trebuie să stingem lumina mai devreme seara”, spuse unica locatară cu discernământ din casă) şi, în faza a doua, se strică şi firul trainic care îi lega pe fraţii electronici de lumea din afară („aşadar, mai puţină pierdere de timp în faţa tastaturii”, veni a doua concluzie). Datorită unor tranzite  şi opoziţii de nedesfăcut ale unor planete grele (şi retrograde pe deasupra :)), nici un electrician nu reuşi să treacă pragul casei vreme de peste trei luni, timp în care fură folosite toate improvizaţiile ca lucrările să fie trimise la timp  („adică trebuie să ne educăm răbdarea!”, veni şi a treia concluzie). Dar apoi, când planetele ieşiră din mersul lor retrograd, defecţiunile cronice se rezolvară brusc, în aceeaşi zi.

Senzaţia minunată că totul funcţionează perfect fu însă de scurtă durată. Odată cu valul de căldură care năvăli  peste bunăstarea lor subiectivă, fratele cel mijlociu (devenit cel mare, de fapt…) se trezi cu accese repetate de hipertensiune. Poate că nu suportă căldura, îşi dădu cineva cu părerea. Nu, din păcate nu părea o stare trecătoare, crizele se manifestară şi când temperatura coborî sub media lunii. Părea mai degrabă o dereglare endocrină, posibil de la glandele suprarenale (care se măresc uneori din cauza stresului)şi, prin vărsarea excesivă a anumitor hormoni, dereglează ritmul cardiac). Ce era de făcut? Cineva spuse că precis fratele cel mijlociu are încă asigurare medicală şi spitalizare gratuită. Se poate, dar e prea mult de lucru, nu  prea e timp să fie spitalizat. Altcineva spuse că ar fi de fapt din cauza unui organ intern, şi acesta ar putea fi extirpat …  ipoteza depăşi competenţa stăpânei casei, aşa că se întoarse la improvizaţii.

( PS. Doctore, nu ne-am mai auzit de când ai lansări de carte în ritmul ăsta ameţitor… poate ai vreo idee înainte să intre iar planetele lente în opoziţie :)).

„Cuvintele atrag realul” devine în cursul acestei luni un blog colectiv! Momentul este foarte potrivit, pentru că există o serie de absolvenţi talentaţi pe cale să părăsească Facultatea de Comunicare, la finalul unor masterate. Blogul îşi propune să îi prezinte şi să îi promoveze, împreună cu urarea de „succes pe mai departe”. Pentru o perioadă, cititorii nu vor mai vedea perspectiva unui profesor, ci  rezultatele facultăţii, prin absolvenţii noştri. În cele din urmă, rezultatele vorbesc mai mult  decât oricare alte argumente despre măsura în care o facultate îşi realizează misiunea. Am invitat, în această „gală a absolvenţilor”, nu doar pe absolvenţii de anul acesta, ci şi absolvenţi din seriile trecute, cu care am păstrat legătura. Invit, în mod special, pe cei care au făcut parte din seriile anterioare ale proiectului Intelligent Communication. Este o experienţă din care vor câştiga şi participanţii şi cititorii. Revenim curând cu articole proaspete!

În multe cazuri, mai ales când este vorba de identitate publică, a întreţine un blog se aseamănă cu mersul pe sârmă. Cititorii asistă la show de pe margine, cu relaxare. Fie că este vorba de o gamă de teme cu care s-au obişnuit, fie că există o comunitate virtuală şi fiecare actor îşi construieşte un rol prin arenă, the show is going on. Artistul, în haine strălucitoare (sau cel puţin spectatorii aşa le văd), este admirat de unii şi invidiat de alţii. Toţi se gândesc: ia uite, ce frumos evoluează. Nimeni dintre cei aflaţi în sală nu sesizează însă nodurile de pe sârmă, ezitările şi dezechilibrele stăpânite în ultima clipă. Iar dacă artistul se opreşte un moment, publicul se întreabă: oare s-a oprit să se odihnească, sau a păţit ceva? Prizonier al rolului de scenă, artistul trebuie să continue. Nu neapărat că cei aflaţi în sală nu ar înţelege că este şi el om…dar pentru artist, culorile vieţii s-au schimbat. Rolul a devenit brusc mic şi nesemnificativ, spectacolul nu mai are sens pe moment. Iar pentru public, the show must go on. Ce sfat ar fi mai bun pentru artiştii aflaţi în această situaţie? Să nu se îngrijească de mersul pe sârmă deocamdată. Să îşi ia un timp pentru ei înşişi…

Ultima călătorie prin blogosferă m-a obosit. Fiind obligată să umblu prin cartiere virtuale pe care nu le frecventez de obicei, m-am întrebat din nou: ce îi aduce pe unii cititori pe anumite bloguri? Care sunt factorii succesului în blogosferă? (Acum depinde ce se înţelege prin „succes”… Legea implacabilă a audienţei funcţionează la fel ca şi în offline, chiar dacă, de departe privită, blogosfera pare să conţină cititori cu nivel ridicat de instruire.)

Dar, reformulând, care sunt ingredientele care pot să aducă cititori unui blog? Le enumăr în continuare, dar vom întâlni în realitate aceste ingrediente în combinaţii şi proporţii diferite: (a) Frecvenţa postărilor: postări zilnice, mai multe postări pe zi eventual. (b) Vechimea: primii veniţi sunt primii serviţi (degeaba unii dintre ei, întrebaţi direct, neagă avantajul lansării într-un spaţiu virtual liber dar extrem de disponibil). (c) Notorietatea în offline: în cazul în care există, onlineul apare ca o completare nouă şi interesantă a identităţii din real. (d) Profilul clar şi consecvent: se poate merge fie pe diversitatea informaţiei (mai multe domenii, miză pe surprinderea cititorilor cu subiecte noi) fie pe specializare (un singur domeniu, dar exploatat în mod creativ). (e) Organizarea şi prezentarea informaţiei. Siteurile personale în care informaţia este prezentată complex şi atractiv ies de sub marca individualului, autorii se redefinesc în ochii cititorilor sub forma „5 în 1”  sau măcar „3 în 1”. (f) Comunitatea formată în jurul blogului. Acest proces de formare este destul de lent în cazul unui blogger care nu este persoană publică. Există deja anumite cutume despre cum se formează o comunitate mică de acest gen (regulile acestea, constituite ad-hoc de altfel, îmi aduc aminte de ce am citit despre perioada interbelică, în care „magazinul mic şi de încredere” era încă forma de comerţ preferată faţă de impersonalele magazine universale).

Deci, greu. Un blogger începe prin a face experimente de comunicare şi prin a se distra/relaxa scriind, dar la un moment dat se trezeşte că munceşte. Adică, pe parcurs are momente de plictiseală, lipsă de inspiraţie, disconfort sau urgenţe în mediul real, dar faptul că şi-a asumat statutul de blogger îl presează să continue. Continuarea îl face să se rodeze, să descopere mai clar ce vrea de la blog şi ce vor cititorii de la el, şi să vină cu idei noi în dezvoltarea produsului. Exact ca în afacerile de mici dimensiuni despre care vorbeam…

Şi totuşi, dacă vreau să găsesc cele mai interesante bloguri, unde să mă duc? Apa tulbure este la suprafaţă, îmi spune o prietenă. Dacă vrei apă limpede, du-te la adâncime. Ciudat. La prima vedere, oricine ar fi zis că e invers.

În week-end-ul acesta am completat cercetarea pe bloguri cu o nouă componentă, analiza primelor 100 de bloguri în Zelist. A fost mai greu de realizat încadrarea în categorii, din cauza diversităţii şi profilurilor puternice ale produselor.  A trebuit să formulez criterii suplimentare şi să precizez mai bine categoriile (criteriul identităţii asumate a autorului şi modul în care identitatea influenţează postările au fost în continuare cele mai importante).

Deci, cum arată clasificarea celor mai citite bloguri?

1. bloguri personale 42% (aici majoritare sunt categoriile 1c, comentariu personal: 28%; 1d, comentariu de viaţă publică: 10%)

2. bloguri profesionale 20%

3. bloguri individuale de nişă 18% (majoritatea sunt bloguri de divertisment, 3b: 13%)

4. bloguri colective de nişă 10%

5. reviste online 9%

Am mai observat că de fapt toate produsele sunt plasate destul de clar pe segmente de utilizatori, fie după vârstă, fie după nivel de instruire, fie după valori. Astfel încât blogurile din categoria 3 s-ar denumi mai degrabă „tematice” pentru că se plasează pe domenii clare.

Mai există şi bloguri cu profil dual (ex. personal plus un domeniu sau mai multe de interes)  pentru care am făcut şi analiză de detaliu, considerând temele dintr-o postare ca unitate de înregistrare (destul de greu aici :)).

Iar o capcană pentru orice analist poate fi confuzia între nuanţele informale ale stilului şi implicarea personală (acum exprimarea profesională a devenit friendly dar există în continuare delimitări faţă de sfera personală, cum este şi normal).

Decembrie, înainte de vacanţă. În casă, cei doi pacienţi vegetau în amorţeală, fiecare în colţul lui. După o scurtă perioadă de gândire, doctorul îşi schimbase planurile. Nu avea să mai facă fizioterapie notebook-ului: prefera să facă un transplant de nervi, dacă reuşea să decupeze pe un suport adecvat ţesutul de care era nevoie. Izolarea se făcu fără probleme, mai trebuia doar să se găsească o fereastră în program. „Uf! Ce bine, se mai scurtă o etapă”, gândi prietena, ridicată la rangul de infirmieră- şefă. Operaţia fu programată a doua zi după un viscol cumplit care transformase brusc vesela metropolă într-un oraş al încercărilor. „Hei, nu mai veni dacă nu poţi”, îi spuse infirmiera-şefă, la telefon.”Or fi şi astea, tot semne…”. Dar doctorul era un om consecvent, aşa că ajunse, chiar dacă trebui să facă uz de toată imaginaţia unei Balanţe ca să îşi scoată maşina dintre troienele de lângă bloc. Operaţia se desfăşură în timp util, sub o jumătate de oră, iar convalescenţa fu instantanee. Nemaipomenit! Iată că pacientul se trezise şi era mai vioi ca niciodată!…”Acum adu-l şi pe celălalt să mă uit la el”. Celălalt era într-o stare groaznică, pledă infirmiera, mai bine să fie internat în vreun spital. „Dar deschide-l să văd şi eu alea două semne vitale pe care le mai are”, insistă doctorul. Înghiţindu-şi nodul din gât, apăsă pe buton. Un sunet neîntrerupt, şi….uimire!  Laptop-ul se trezi din coma adâncă de parcă nu ar fi avut nimic niciodată. „Bine, dar…” şopti infirmiera, îndoindu-se de abilităţile ei logice. „Ai văzut?…”spuse doctorul. „Acum dă-l să-i fac o radiografie completă”. Reieşi că era plin de viruşi. Se făcu o dezintoxicare rapidă şi un vaccin, care ocupară sub o jumătate de oră. De necrezut! Într-o oră, cei doi pacienţi reveniseră la viaţă. Se părea că doctorul le purta noroc…

Vacanţa trecu într-o linişte de nedescris. Cei doi fraţi păreau în formă maximă şi nu prezentau intenţii de reîmbolnăvire. Prietena lor se gândea vag la gripa porcină care invadase oraşul şi la faptul că nu ar trebui să scoată pe nimeni din casă în colectivitate. Totuşi, la unul dintre cursuri oferi notebook-ul cuiva care avea nevoie, ca să îl lege la un videoproiector. Se pare însă că legătura se făcuse împotriva voinţei fratelui cel mic. La sfârşitul prezentării se treziră cu el înţepenit în poziţie de lucru, fără să se mai poată mişca nici mâna măcar. Îl luă legat acasă, unde încercă din nou să îl readucă la viaţă. Nimic…ori un virus  devastator, ori o sincopă de altă natură, cine ştie…

PS. Doctore, dacă citeşti postarea, programează-ne şi pe noi la o consultaţie 🙂

Pagina următoare »