povestiri


(M-am întors nu demult de la un eveniment instituţional desfăşurat la Universitatea Transilvania  la care, contrar aşteptărilor, am auzit de la vorbitori şi o serie consistentă de bancuri. Am reţinut două dintre ele, cele mai sugestive şi mai concise:

În comunism aveam de-a face cu exploatarea omului de către om. În capitalism este invers.

Orice iubire este trecătoare, dar nu orice trecătoare este iubire.  🙂 )

Închizând paranteza, am avut parte şi de o manifestare muzicală surpriză, în care am auzit nişte voci de mare calitate şi complet ascunse publicului…pentru că aparţin unor profesori sau inspectori în învăţământul superior. Cum-necum, momentul acesta muzical emoţionant mi-a adus „sub ochi” un anumit tip de vibraţie, foarte clar în muzica românească: vibraţia masculină (Yang), atât de  bine reprezentată de Phoenix şi de Tudor Gheorghe



Reclame

Liniştita casă devenise una provincială. Nici un moment hiperactiv nu strica chi-ul fără cusur care se degaja din colţurile meditative. Obiectele păreau întoarse către ele însele, în încercarea de a se regăsi – iar regăsirea părea să se producă lin, natural, fără eforturi. În atmosfera aceasta de împăcare universală, se stricară pe rând aproape toate corpurile de iluminat („nu-i nimic, poate că trebuie să stingem lumina mai devreme seara”, spuse unica locatară cu discernământ din casă) şi, în faza a doua, se strică şi firul trainic care îi lega pe fraţii electronici de lumea din afară („aşadar, mai puţină pierdere de timp în faţa tastaturii”, veni a doua concluzie). Datorită unor tranzite  şi opoziţii de nedesfăcut ale unor planete grele (şi retrograde pe deasupra :)), nici un electrician nu reuşi să treacă pragul casei vreme de peste trei luni, timp în care fură folosite toate improvizaţiile ca lucrările să fie trimise la timp  („adică trebuie să ne educăm răbdarea!”, veni şi a treia concluzie). Dar apoi, când planetele ieşiră din mersul lor retrograd, defecţiunile cronice se rezolvară brusc, în aceeaşi zi.

Senzaţia minunată că totul funcţionează perfect fu însă de scurtă durată. Odată cu valul de căldură care năvăli  peste bunăstarea lor subiectivă, fratele cel mijlociu (devenit cel mare, de fapt…) se trezi cu accese repetate de hipertensiune. Poate că nu suportă căldura, îşi dădu cineva cu părerea. Nu, din păcate nu părea o stare trecătoare, crizele se manifestară şi când temperatura coborî sub media lunii. Părea mai degrabă o dereglare endocrină, posibil de la glandele suprarenale (care se măresc uneori din cauza stresului)şi, prin vărsarea excesivă a anumitor hormoni, dereglează ritmul cardiac). Ce era de făcut? Cineva spuse că precis fratele cel mijlociu are încă asigurare medicală şi spitalizare gratuită. Se poate, dar e prea mult de lucru, nu  prea e timp să fie spitalizat. Altcineva spuse că ar fi de fapt din cauza unui organ intern, şi acesta ar putea fi extirpat …  ipoteza depăşi competenţa stăpânei casei, aşa că se întoarse la improvizaţii.

( PS. Doctore, nu ne-am mai auzit de când ai lansări de carte în ritmul ăsta ameţitor… poate ai vreo idee înainte să intre iar planetele lente în opoziţie :)).

Gala Cărţilor se încheie aici. Mi-am dat seama că am atât de mulţi prieteni, încât nu mi-ar ajunge zece bloguri să îi prezint…aşadar, ultimele trei luni rămân o schiţă, o încercare de a contura relaţia multivalentă cu nişte profesori care ne ajută să ne modelăm interior. Dar nu închei înainte de a prezenta unul dintre cei mai vechi prieteni, unul dintre cei care atrag realulPovestiri, de Andersen.

Şi-a luat deodată zborul şi nici nu a ştiut când a ajuns într-o grădină mare, în care erau meri înfloriţi şi şi tufe de liliac; creşteau chiar pe marginea lacului. Ce frumos era aici! Dintre trestii ieşiră trei lebede plutind domol pe luciul apei. Răţuşca ştia ce păsări sunt şi deodată o cuprinse o mâhnire ciudată. „Am să mă duc la păsările acelea frumoase şi ele au să mă bată şi să mă omoare pentru că sunt atât de urâtă şi îndrăznesc să mă apropii de ele. Dar nu-mi pasă! Mai bine să mă omoare ele, decât să mă ciupească raţele, să mă bată găinile şi să sufăr de foame şi de frig toată iarna.” Şi s-a ridicat şi şi-a luat zborul către lebede. Lebedele, când au văzut-o, au început să dea din aripi şi s-au îndreptat către ea. – Omorâţi-mă! a spus biata pasăre şi a plecat capul pe luciul apei, aşteptând moartea. Dar când colo, ce să vadă în apă? Chiar pe ea însăşi oglindită, dar acum nu mai era o pasăre greoaie, cenuşie şi urâtă, era şi ea lebădă. Nu-i nimic dacă te naşti printre raţe, numai să ieşi dintr-un ou de lebădă! (…) Apoi copiii au venit iar şi au aruncat pe apă pâine şi cozonac şi toţi spuneau:- Asta care a venit acuma e cea mai frumoasă! Şi lebedele bătrâne se plecau în faţa ei. Lebăda cea tânără s-a ruşinat şi şi-a ascuns capul în aripi; nu ştia ce să facă, era foarte fericită, dar nu se mîndrea deloc: fiindcă o inimă bună nu e niciodată mândră. (…) Şi lebăda şi-a întins aripile şi a spus din toată inima: – Pe vremea când eram o răţuşcă urâtă nici în vis nu m-aş fi gândit la atâta fericire!

„În Ţara Legendelor” de Alexandru Mitru este o carte cum rar se întâlneşte: simplă şi mişcătoare, o carte atemporală, din care lipseşte balastul complicat inventat de omul modern. Deosebirea între legendă şi poveste este că legenda are o rădăcină concretă într-un spaţiu real, ceea ce îi dă autenticitate, dincolo de registrul fantastic în care se situează. Dincolo de asta, în ziua de azi, când apele se despart în două: material sau spiritual, simbolistica legendelor capătă o nouă interpretare. Zânele şi vrăjitoarele, vitejii, victimele fără vină  şi spiriduşii există, chiar dacă nu sunt numiţi ca atare.

Cartea este atât de bogată, încât nu ştiu ce să citez: povestea lui Fulg-de-Nea, care s-a îndrăgostit de Soare şi, închisă de tatăl ei în temniţă, a topit cu lacrimile ei gheaţa unei întregi împărăţii…sau, „Lacul zânelor”, despre credinţa care învinge moartea şi despărţirea…sau povestea Liei, despre lupta prin iubire:

De-abia la miezul nopţii s-a ridicat Alina, plutind deasupra apei. Era împreună cu dragul ei Midvei. Ei au ieşit din unde şi s-au ridicat la ţărm. Au luat-o amîndoi pe Lia de câte o mână şi au dus-o până la un jilţ scobit în trunchiul unui brad. Aici au aşezat-o pe copilă. A sărutat Alina ochii stinşi ai fetei îndurerate; şi-a scos după aceea zâna din păr o floare şi i-a atins cu ea pleoapele obosite. N-a trecut mult şi mai întâi uşor ca în ceaţă, pe urmă tot mai bine, a zărit Lia cu ochii lumina sidefie a lunii. A zărit pe Midvei şi pe Alina.

Cum i-a văzut, a sărit de pe jilţ, a căzut înaintea zînei şi a început să o roage: – Alino, fie-ţi milă! Şi tu ai suferit pentru Midvei…Ajută-mă să-l pot preface în om pe Gruieş din scoica asta rece…Ajută-mă!Aş vrea să te ajut, a spus Alina, numai că-i tare greu, copilă…Nimic nu e mai greu decât să sfărâmi vraja ce-a ticluit zmeoaica, făcându-l pe flăcăul lui Andrei o scoică…-E tare greu, surioară, a rostit cu mâhnire şi Midvei, ar trebui să treci printr-o primejdie de moarte…- Nimic nu mă-nspăimântă, a spus Lia, înfrunt orice…- Mai află dar, a grăit zâna, mângâind părul fetei care îndurase atâtea suferinţe, c-ar trebui să aprind aici în poiană şapte ruguri, sunt cele şapte ruguri ale iubirii, şi până în zori să arzi cu mâna ta în para lor scoica aceasta pe care o ai în palmă. Numai că tare mi-e teamă pentru tine, Lio

Aprinde rugurile, zâno, a rostit Lia, sunt gata să pătrund  în flăcări. (…) – Te înţeleg, copila mea, aşa este când iubeşti cu adevărat…Şi zâna şi-a desprins din păr şapte flori, le-a zvârlit în cerc pe toate şapte. Şi-au început să ardă şapte ruguri mari în vâlvătaie. Ardea parcă poiana întreagă: limbi de foc se încolăceau, dar Lia nu le-a luat în seamă. A alergat către primul rug şi a întins palma; la cel de-al doilea pe urmă…Simţea cum focul o cuprinde. Nu s-a lăsat zdrobită de dureri. A mers şi către cel de-al treilea…Credea că va cădea. Numai că dragostea i-a dat puteri. S-a îndreptat spre celelalte trei. Şi a ajuns la cel din urmă…Când a ajuns şi-aici s-a prăbuşit. Trecuse miezul nopţii. Alina şi Midvei nu mai erau. A ridicat-o însă în braţe Gruieş, pentru că vraja se sfârşise şi scoica se schimbase în flăcău.

În cele mai multe cazuri, o creaţie capătă formă independent de voinţa creatorului. De la un punct încolo, undeva în interior se face legătura cu un alt rezervor de idei, amintiri şi sentimente (un rezervor colectiv, poate). Creaţia pare să capete viaţă şi direcţie proprie, astfel încât forma finală poate fi cu totul altceva decât planul iniţial. Însă, oricum ar fi, rezultatul este mai bogat în semnificaţii şi superior ca nivel.

Observ, de la o vreme, cum blogul ia traiectorii la care nu mă gândisem. Şi, mai ales, Gala Cărţilor arată altfel decât am plănuit-o:  în ultima vreme a devenit mai mult o istorie a iubirii în literatură – iar această arheologie nu reuşeşte decât să arate cât de săracă şi de înstrăinată a devenit lumea în care trăim.

Acum, un fragment din Wuthering Heigths, de Emily Bronte… despre forţa distructivă a pasiunii, atunci când se dezvoltă dincolo de limite. Este un bun exemplu despre modul de manifestare al corpurilor-durere atunci când ajung la o intensitate de nesuportat,  şi despre preţul pe care un suflet îl plăteşte atunci când a făcut cândva alegeri greşite, ascultându-şi ego-ul.

– Acum abia îmi arăţi cât ai fost de crudă…crudă şi falsă. Pentru ce m-ai dispreţuit? Pentru ce ţi-ai trădat propria-ţi inimă, Cathy? Nu găsesc nici un cuvânt de mângîiere. Meriţi să suferi. Tu te-ai ucis singură. Da, poţi să mă săruţi şi să plângi, poţi să îmi storci sărutări şi lacrimi: ele te vor arde…te vor condamna. M-ai iubit…atunci cu ce drept m-ai părăsit? Cu ce drept…răspunde-mi…m-ai părăsit pentru un biet capriciu pe care l-ai simţit faţă de Linton? Căci nici suferinţa, nici degradarea, nici moartea, nici Dumnezeu şi nici satana nu ne-ar fi putut despărţi! Tu, de bunăvoie, ai făcut-o. Nu eu ţi-am zdrobit inima…tu ţi-ai zdrobit-o, şi, zdrobind-o pe a ta, ai zdrobit-o şi pe a mea. Pentru mine e mai greu, pentru că sunt sănătos. Crezi că vreau să trăiesc? Ce fel de viaţă voi duce dacă tu…Doamne! Ţie ţi-ar place să trăieşti când sufletul ţi-e în mormânt?

– Lasă-mă-n pace! Lasă-mă-n pace! zise Catherine plângând în hohote. Dacă am greşit, îmi plătesc greşeala cu moartea. E destul! Şi tu m-ai părăsit, dar eu nu te condamn! Eu te iert. Iartă-mă şi tu!

(…) Rămaseră tăcuţi…cu feţele ascunse una într-alta şi cu obrazul unuia spălat de lacrimile celuilalt.

Despre cartea următoare nu am auzit niciodată vorbindu-se, deşi este o uimitor de exactă frescă de epocă: Kristin Lavransdatter, de Sigrid Undset,  laureată a premiului Nobel pentru literatură.  Este de observat răbdarea cu care autoarea asamblează detaliile şi reface viaţa de acum şapte secole. Dincolo de aceasta, este de remarcat cât de bine reuşeşte să redea esenţa existenţei feminine (femeia din roman este  „femeia universală”, cu dilemele şi etapele ei de vârstă, aceeaşi în toate epocile). Aici, o discuţie între personajul principal masculin şi cumnatul său (fost logodnic al soţiei primului), despre sentimente ascunse peste ani:

– Eu nu pot uita!

-Dar bine,  Simon!…Nu face să pui lucrul acesta atât de mult la inimă!

– Eu nu pot, mă auzi! Eu nu sunt atât de bun ca tine ! (….) Nu pot ierta atât de uşor pe cei cărora le-am făcut o nedreptate. (…)

– N-am înţeles niciodată lucrul acesta până acum!Mă urăşti, Simon?  şopti el copleşit.

– Sau, socoteşti că nu am temeiuri să o fac?

– Dar, omule! Sunt 20 de ani de atunci! izbucni Erlend, tulburat şi aiurit.

– Da, şi nu crezi că ea este…demnă să ţi-o aminteşti vreme de douăzeci de ani?

Erlend se îndreptă în şa, întâlni deschis şi hotărât privirea lui Simon. Lumina lunii aprinsese o scânteie verde- albăstruie în ochii săi mari şi luminoşi.

– Ba da. Dumnezeu…Dumnezeu s-o binecuvânteze!

Rămase o clipă aşa, apoi dete pinteni calului care ţâşni înainte pe un drumeag, împrăştiind apă îm urma lui.

După intervenţia chirurgicală, toată lumea credea că va urma o convalescenţă simbolică. De unde! Convalescenţa se transformă într-o nouă situaţie de criză. Laptopul deveni brusc o personalitate tip borderline: deşi acum lucra normal pe fişiere, în comunicarea cu exteriorul avea capricii inexplicabile şi refuza siteurile prietene cu care lucra de obicei. Mai mult, închise accesul la una din căsuţele de mail pretinzând că este „unavailable”, iar pe blog executa comenzile atât de încet, încât postările deveneau o confruntare de „care pe care” între el şi prietena lui. În paralel, afişa mereu un avertisment în care spunea că îi lipsesc nişte sinapse. Bun. Înapoi la doctorul care îl operase, împreună cu astrograma natală de această dată (CD-urile originale). Se procedă de urgenţă la o nouă operaţie  pe baza noilor informaţii. După aceasta, nici o îmbunătăţire: specialistul declară că nu ştie ce să mai facă…Dezamăgită, se întoarse înapoi la medicul de familie. Acesta veni cu o trusă voluminoasă şi  trecu la o consultaţie clasică. Simptomele descrise i se părură neverosimile: era normal să se întâmple invers (dar ce să te aştepţi de la o personalitate accentuată, fie ea şi electronică…). La examinare, identifică o problemă la memorie: după nişte suplimente cu omega trei, situaţia se îmbunătăţi uşor. Totuşi afişajul cu „lipsă sinapse” nu era în regulă, cu timpul s-ar fi transformat în autism. Fură consultaţi telefonic încă doi specialişti, dintre care unul opera tocmai în Spania, şi rămase să se facă o intervenţie încrucişată în aceeaşi seară: pacientul fu luat la policlinică. A doua zi, victorie! Medicul de familie găsise remediul şi sinapsele se legaseră fără cusur. Şi, culmea, înainte de ora stabilită pentru a lua legătura cu specialistul din Spania…”Hey, cu asta ţi-ai dat rezidenţiatul”, îi spuse prietena, uşurată.

După toate acestea, urmară nişte decizii radicale. Desktopul fu dat spre adopţie unei studente miloase care se oferi să îl ducă la un specialist în hardware pentru o proteză pe porţiunea de arteră defectă. Iar laptopul fu avertizat că, din fratele cel mic,  va deveni fratele mijlociu: urma să apară în casă un nou membru al familiei, un notebook mic dar foarte mobil (atunci, să vezi gelozie…)

Pagina următoare »