psihologie


Ca de obicei, finalul anului 2012 și începutul lui 2013 au abundat în previziuni astrologice. Ce vor face Berbecii sau Fecioarele, ce se întâmplă cu diverse personalități politice în 2013…sau ce se întâmplă cu guvernul, cu cutremurul și cu criza financiară.

Într-o măsură, atmosfera de sfârșit de an – spumoasă, festivă și ușor nostalgică – face ca o anumită superficialitate să fie inerentă. Dar ce se ascunde sub aceste interpretări? Pot sta în picioare, sau sunt doar elemente trecătoare de distracție și umplere a timpului?

Ca să răspundem la întrebare, să considerăm două niveluri de analiză: unul, al astrologiei și rezultatelor ei („domeniu” considerat pseudoștiințific și deci destul de contestat), iar celălalt, al practicii astrologice.

Primul nivel ne spune că, în ciuda numeroaselor obiecții, există și aspecte care coincid, între interpretarea hărții astrale și a evenimentelor care se petrec efectiv. Ca exemplu de prognoză pentru colectivitate, anul 2012 (un an extrem de frământat și care a adus mari schimbări în plan instituțional peste tot în lume) a coincis cu o hartă astrală dominată de „crucea mobilă”, un aspect în care planetele grele (Saturn, Pluton și Uranus) formau opoziții sau cuadraturi simultane, într-un dans planetar complicat care s-a repetat pe parcursul mai multor luni. Aceste aspect se întâlnește în epocile de mari schimbări sociale și colective, în care se prăbușesc instituții, orânduiri sau chiar civilizații. Altfel spus, trăim epoca în care dezvoltarea tehnologiei (inclusiv prin efectele ei, internetul și social media în primul rând) aduce sfârșitul vechii societăți.

Al doilea nivel de analiză (cel al practicii astrologiei) ne spune că practicienii dovedesc o pregătire precară  și, nu rareori, lipsă de etică. Un exemplu pentru ultima situație era, acum câțiva ani, momentul din prime time de la Antena 1 în care, pe lângă atotștiutorul psiholog Petre Andrei, apărea și un astrolog de genul feminin care făcea interpretări în direct, pe probleme delicate, unor oameni încercați de soartă. Există domenii în care interpretarea personalizată nu ar trebui niciodată să se facă în mass-media – sau în prezența unor martori (psihologia și astrologia fac parte dintre ele). În continuarea exemplului, să observăm eclectismul altor interpretări astrologice – care amestecă în interpretări karma, feng shui, bioenergetică și toate curentele ezoterice cu care au venit în contact vreodată, dar le-au înțeles prea puțin.

Practic, nuanța care ar trebui subliniată în interpretările astrologice este cea de “probabilitate”, “posibilitate”, “tendință”; prognozele astrologice nu fac decât să indice “autostrăzile energetice”, terenul pe care evoluează subiecții interpretării. Însă deciziile și acțiunile subiecților sunt extrem de variate de la un caz la altul, așadar și efectele sau rezultatele lor. În al doilea rând, o hartă astrală (mai ales individuală) trebuie privită cu un ochi ingineresc:  este o proiecție în “epură” care nu spune nimic despre nivelul spiritual sau altitudinea socială la care evoluează subiectul (individul sau colectivitatea). Iar în final, o hartă astrologică este un set de potențiale: vorbește despre ingredientele de personalitate, predispozițiile cu care se naște un individ, temele pe care le va avea de făcut în plan sufletesc și provocările pe care le va avea de gestionat – dar nu și despre ce va face cu “ingredientele” respective, răspunsul pe care îl va da în situațiile de presiune sau, cu atât mai puțin, tabloul final al vieții lui.

Reclame

S-a vorbit destul de mult, în anii trecuţi, despre complexul inferiorităţii. Însă despre complexul superiorităţii, mai puţin – nu numai că acest complex este mai greu de detectat (se confundă uşor cu o trăsătură pozitivă, respectul de sine) dar ţesătura frământată a vremurilor noastre favorizează manifestarea tupeului, care este forma sa extremă. Complexul superiorităţii se bazează pe nevoia de recunoaştere a unor însuşiri din interior (deşi nuanţele şi obiectivitatea acelor însuşiri sunt discutabile), pe când extrema sa, tupeul,  se bazează  pe mimarea lor. Nu mai departe decât în viaţa profesională, putem vedea o serie de „consultanţi” consacraţi, care sunt departe de a lucra  ireproşabil, şi îşi deghizează superficialitatea sub  fel de fel de măşti. În realitate, ceea ce le lipseşte este o formare sănătoasă, pe care nu mai au timp să o recapete…

Dar aceasta este doar una dintre direcţiile posibile de reflecţie. O altă direcţie este îmbinarea (curioasă) între complexul superiorităţii şi stima de sine scăzută. Nimic nu este prea bun pentru mine se poate combina cu sunt slab şi nu merit nimic….ceea ce duce, mai departe, la o atitudine pasivă: aşteptarea legată de un partener ideal/ o poziţie profesională mult dorită /o relaţie de vis sau pe scurt, a unei soluţii din afară, în timp ce eforturile proprii sunt minime sau nu există…de prisos să spunem care va fi rezultatul acestei atitudini :). În viaţa unui om se materializează doar ce este capabil să manifeste prin el însuşi, fără ajutorul altcuiva.

Îmi amintesc că am urmărit primul episod din „Grey’s Academy” din întâmplare, crezând că este o actualizare a temelor din „Emergency Room”. Curând s-a văzut însă diferenţa dintre cele două filme. Dacă serialul vechi se profila pe „social” şi „psihologic” şi pe opţiunile dramatice între viaţa personală şi cea profesională, serialul de acum este profund spiritual. Şi nu numai spiritual, ci foarte util pentru gestionarea crizelor :).  Filmul vorbeşte despre „creşterea” vindecătorilor şi probele sufleteşti la care sunt supuşi, şi despre cât de vitală este comunicarea pentru sănătatea lor mentală şi pentru funcţionarea lor ca echipă. Despre cum apar dependenţele ca ispite în viaţa oamenilor puternici şi cum pot fi învinse, sau ce trebuie să facă cei din jurul lor (cum să privească problema, între dilema de a se delimita „formal” sau de a-l lăsa pe cel în cauză să aleagă singur…). Despre cum alternează (sau cum se îmbină) rolul de „membru al unei celule de criză” cu rolul de „manager” şi cu postura de om…Despre tăria de a alege în condiţii de incertitudine, pe care membrii „celulei de criză” trebuie să o aibă în situaţii limită.

Un exemplu de „test” din film: într-o zi foarte aglomerată din cauza unui incendiu cu multe cazuri disperate (unele din ele fiind rezolvate prin abnegaţia echipei) o pacientă cu răni superficiale moare. Se descoperă că fusese o greşeală foarte mică la consultaţia iniţială, care s-a agravat în 24 de ore şi a dus la pierderea pacientei. S-a făcut o anchetă pentru a stabili responsabilităţile – greu de realizat în condiţiile zilei respective (în care pacienţii fuseseră pasaţi de la un medic la altul ca mingea în timpul unui meci de handbal). În fine, este găsită explicaţia, şi nefericita rezidentă care făcuse greşeala este concediată. Ceilalţi rezidenţi, pe hol: „Şi cum, din cauza greşelii ei era să fim cu toţii concediaţi?!) Iar o rezidentă mai mare le răspunde: „Dar ce, voi nu aţi greşit niciodată? Dar aţi avut norocul să nu vă moară pacienta…nu v-a prins nimeni că aţi greşit…”

Un caz rar de materializare a viziunilor este cel în care „totul stă împotrivă” sau, după un start promiţător, are loc o prăbuşire sau un lanţ de prăbuşiri. Este vorba de acele viziuni care constituie premiere (de exemplu, cazuri de boli nevindecabile care se vindecă până la urmă), pe care stadiul experienţei şi ştiinţei le contrazice (de exemplu, recuperări miraculoase din infirmităţi), sau pentru care aparent nu există resurse (exemplu, nevoia de fonduri exorbitante în cazul unor familii sărace). Numai că „viziunile rare” antrenează „resurse rare”, anume un complex de resurse din care banii constituie doar o mică parte. De exemplu, întorcându-ne la cazul bolilor, despre care vorbeam, familia constituie o resursă foarte importantă, de obicei minimalizată. În cazul în care familia unui bolnav incurabil este numeroasă, echilibrul psihic al membrilor se poate compensa reciproc, astfel încât să rezulte o stare de „optimism şi căutare” permanentă, iar pe fondul acestei căutări, să se găsească şi cărarea miraculoasă de vindecare. Am folosit expresia „cărare miraculoasă” pentru că acesta este consumul psihic cel mai important într-un proces de materializare a unei viziuni rare: undeva, în pădurea fermecată, există o cărare care duce la izvorul cu apa vie…dar drumul este neumblat, şi nimeni nu poate fi călăuză în locul celui care caută. De aceea, o experienţă de acest tip  are o valoare spirituală inestimabilă: provoacă o creştere de lideri sau, cu alte cuvinte, de călăuze…

Metodele din postarea anterioară se limitau la cazul în care viziunea şi materializarea  se petrec în planul personal. Există însă cazuri în care materializarea viziunilor se produce prin compensare. De exemplu, copiii materializează uneori viziunile părinţilor – mă refer aici la acţiunile realizate de bună voie, nu la cele forţate (deşi adeseori părinţii au reflexul de a proiecta asupra copiilor visele lor nerealizate – tendinţă care le poate strivi personalitatea celor tineri). Alt exemplu este cel în care soţia materializează viziunile soţului (caz interesant, nu? pentru că, de obicei, în România, lucrurile se petrec invers 🙂 ). Sau, discipolul materializează viziunile maestrului, iar calitatea materializării întrece frecvent pe aceea a viziunii… Deci, privit la scară mai mare, materializarea are şi alte faţete, care din planul personal pot să nu fie vizibile.

O altă problemă care merită dezbătută este cea a tipului de alimentare a viziunilor: intensitatea şi constanţa alimentării cu energie mentală. Astfel, echilibrul alimentării şi consecvenţa par să fie caracteristicile cu cel mai mare impact. La polul opus, avem investiţia neuniformă (oscilaţia extrem de intensă, vibraţia accentuată, cu amplitudine mare, dar pe durată scurtă). Asemenea „descărcări” pot avea doar un rol de declanşator, cu condiţia să existe un „ciclu de continuare”, de amplitudine mai mică, dar constant şi continuu. Cine sunt actorii situaţi la cei doi poli? E firesc ca declanşarea neregulată să aparţină mai degrabă polului masculin („top managerii”, adeseori de genul masculin) iar declanşarea constantă să aparţină polului feminin („executivii”, adeseori de genul feminin). Şi iată-ne ,din nou, în faţa polarităţii între Yang şi Yin…



„Ca să fii un geniu, trebuie să ai şi viziunea, şi capacitatea de materializare a viziunii”, spunea un invitat la cursul de miercurea trecută. Motiv pentru care geniile sunt foarte rare: oamenii au fie una dintre capacităţi (viziunea) fie cealaltă (materializarea).

Să ne gândim la viziuni de mai mică anvergură, cele personale, şi la materializarea lor. Viziunile sunt „vise în care credem”, linii de potenţial care se dezvoltă în viitor.Fără a fora prea mult, putem descoperi câteva căi de materializare:  (a) Vizualizarea. „Metodă” la modă în ultima vreme, împrumutată din psihanaliză şi practicile spirituale, s-a extins şi în psihoterapie şi mai nou a infuzat şi în „life therapy”, în special odată cu răspândirea legii atracţiei. Metoda prezintă avantajul menţinerii combustibilului psihic în viziunea respectivă (poate fi nevoie de alimentare de durată) dar şi dezavantajul restrângerii posibilităţilor, pentru că imaginaţia individuală este iremediabil limitativă. (b) Alimentarea continuă a viziunii. Această metodă presupune colecţionarea de elemente din realitate care confirmă şi completează tabloul iniţial, creat prin viziune: „semne”, „profeţii”, detalii convergente. Elementele promiţătoare pot fi transformate în „începuturi”, linii de schiţă pentru dezvoltarea tabloului dorit în realitate. (c) Fructificarea oportunităţilor. Uneori, o viziune care părea „a retrograda” la stadiul de vis este resuscitată printr-o oportunitate. Astfel, unii oameni par să-şi schimbe din senin cariera (spre uimirea celor care cred că îi cunosc) dar de fapt este vorba de o oportunitate de actualizare a unei viziuni alternative. (d) Strategia paşilor mărunţi. Aceasta presupune descompunerea în elemente componente şi ţintirea fiecăruia în parte. Dacă cineva se vizionează ca devenind un cercetător, va investi în formarea lui academică, dar simultan va căuta să câştige orice altă abilitate care îi va permite să-şi atingă ţinta (exemplu, să cunoască softurile care prelucrează datele obţinute din cercetare).  Dacă altcineva se vizionează ca emigrând, va căuta să cunoască cât mai multe limbi străine, dar şi să îşi întărească legătura cu cunoştinţele din străinătate care l-ar putea ajuta cu informaţii sau cu sprijin concret.

Generarea şi materializarea viziunilor pot fi subiectul unui curs întreg. Ar fi nu numai un curs original, ci şi unul destul de greu de predat studenţilor. Dar, cine ştie, poate că din provocări ies lucrurile bune…

Citesc, într-o carte de psihologie aplicată, nişte pasaje interesante: Credeam că, dacă reuşesc să-mi construiesc o imagine vie a iubirii pe care mi-ar fi oferit-o mama în copilărie, îmi voi compensa, treptat, nevoia neîmplinită de dragoste maternă. Abordarea a părut să funcţioneze o vreme (…) dar sentimentul a dispărut treptat şi în sufletul meu era iar un gol. (…) Partea din mine care mă durea nu putea accepta dragostea dinlăuntrul meu, pentru că îmi externalizasem sursa salvării. (Harville Hendrix). În această carte este conturată ideea că relaţiile de cuplu reprezintă de fapt căi de vindecare ale rănilor sufleteşti ale partenerilor. Nevoile în cadrul cuplului  sunt manifestări  ale lipsurilor şi traumelor din copilărie.  Ceea ce un partener nu poate sau nu vrea să îi ofere celuilalt, este de fapt calea pe care trebuie să se dezvolte. Dar, în cazul acesta, ce să spunem despre cuplurile din România (comparativ cu cuplurile americane prezentate în carte)? Sunt cupluri la care: (a) de multe ori durerea este inconştientă, iar nevoile reale sunt negate; (b) comoditatea şi stereotipurile de generaţie sunt bariere puternice în calea schimbării individuale (e mai uşor de negat problema decât de investit timp şi efort în vindecare);  (c) rareori cuplurile iau hotărirea să „se vindece” conştient (să accepte exerciţiul deschiderii şi al comunicării cu psihologul şi între ei); (d) o bună parte din cazuri ajung la un nivel incredibil de distrugere reciprocă, resentimente şi ură: în asemenea cazuri, nu are rost „salvarea”.

Dar, dincolo, de asta, mă întorc la ideea centrală a pasajelor de mai sus: externalizarea sursei salvării presupune aşteptarea perpetuă a Lui/Ei, ca agenţi ai vindecării. Dar ce este de făcut în cazul în care „aparentul  El” nu poate  trece dincolo de un prag în evoluţie? Sau în cea în care „aparenta Ea” refuză să se schimbe?…

(Aici, un instrument de music therapy, în care se sugerează o „vindecare împreună” a unui El şi a unei Ea):

Pagina următoare »