social media


Încet-încet, deosebirile între generația X și generația Net se configurează din ce în ce mai abrupt și mai evident. Generația Net nu mai citește cărți, aruncă peste bord istoria (trecutul nu mai este relevant pentru că „fenomenele de acum sunt noi” – cât de greșit…), cultura universală și, odată cu acestea, și tot ce înseamnă identitate națională și culturală. De aici, o cădere perpetuă în robia consumerismului și o amplificare din ce în ce mai vizibilă a relativismului și lipsei de discernământ. Fascinația „net-ului” îi face pe cei tineri (nu știu dacă folosesc bine cuvântul, în multe privințe și vârstele se pot inversa, în comparația aceasta între generații: generația X și generațiile mai mari au „instrumentul” și know-how-ul cu care să învețe – și câtă vreme are dorința să învețe, un spirit este încă tânăr…) nu numai dependenți de rețelele sociale online și de mediocritatea conținuturilor care curg în timeline, dar și reticenți la a mai privi lucruri altfel decât prin lupa internetului. Efectul final este handicapul mental (nu poate fi numit altfel) în care un student la științe umaniste are mereu nevoie de „cârja internetului”, altfel nu poate gândi singur.

Aceste efecte ar fi destul de catastrofale în sine pentru viitorul oricărei societăți, fără a mai continua. Efectul cel mai terifiant este, însă, anestezierea. Bombardamentul informațional într-o societate încă destul de primitivă cum e cea în care trăim (societate în care nici morala, nici credința nu mai sunt principii active în plan social)  a produs creșterea unor contingente de oameni care, în antiteză cu tinerețea lor aparentă, sunt indiferenți și blazați și nu reacționează (ca emoție și sentiment) la nici o poveste înduioșătoare sau dramă umană. Este ca și cum contingentul fără număr de scandaluri, știri brutale și filme cu crime abominabile care au rulat pe ecranele mass-media și internetului în timpul creșterii lor i-au imunizat total la sentimente și emoții omenești. Ei nu reacționează, de fapt, la un conținut, ci mai mult la forma mesajului: de preferat, mesajul să fie în format video și să cuprindă stimuli a căror intensitate trece de un anumit prag. Fenomenul este vizibil într-o sală de curs, la care studenții asistă de obicei decuplați (doar o prezență fizică) și „se trezesc” doar când pe un ecran gigantic rulează un film de tip spot, cu ritm alert și imagini ușor șocante. Concluzia, se înțelege, nu poate fi pozitivă oricât de optimist ar vrea să fie observatorul…

Astăzi lansăm Conexiuni într-un cadru „de familie”, cu Intelligent Communication, împreună cu două departamente care au fost custodele temporar al revistei. Conexiuni este o poveste despre experiențe care ajută un profesionist să înflorească, să ajungă la desăvârșire. Povestea este spusă de către personaje aflate la începutul drumului, când efectul formator al acestor experiențe este încă nedeslușit pe deplin, iar protagoniștii înțeleg după ani de zile că a fost un impact, nu un efect…și că  impactul a fost și asupra sufletului, nu doar asupra alcătuirii profesionale.

Schimbând registrul și trecând la aspecte practice, ca producător și editor al unei reviste media online am învățat foarte multe (ultima lecție: cum se reduce timpul de editare al unui număr al revistei la două ore și jumătate…) dar una dintre lecții, sau mai bine zis confirmări, a venit zilele acestea din cea mai neașteptată direcție: plasarea în Google. Există tone de materiale pe Internet despre Search Engine Optimization, există multe firme care oferă SEO și trăiesc din asta…și totuși, știind câteva povești din culisele administrării de siteuri web, mi se părea că SEO este artificial. De asemenea, nu am putut să scriu niciodată un text pentru comunicare online orientându-mă după cuvinte cheie: produsul ar fi cel mult o integramă, nu ar fi creație.

Iar Conexiuni a demonstrat zilele acestea că se poate și fără SEO: fiind o revistă mică , tânără (doar 8 numere săptămânale până acum) și de nișă, a reușit să ajungă, zilele trecute, pe prima pagină în Google Bloguri pentru un subiect destul de căutat: poveste/cum să spui o poveste. O explicație tehnică există, cu siguranță – pentru că promovarea doar pe Facebook (cu un reach de 700-800 săptămânal) nu poate asigura pătrunderea în prima pagină din Google.  Oricum, neelucidând complet aceste enigme, să ne bucurăm în continuare de Conexiuni și de articolele reușite ale autorilor tineri.

(Cu ani în urmă, am asistat la un experiment pe care l-a făcut cineva într-o grădină. A aruncat semințe din mai multe plante agricole pe aceeași parcelă, deși grădinarii cu experiență i-au atras atenția că greșește. Ceea ce a urmat a fost interesant: un război al speciilor vegetale. Pentru că aveau timp diferit de gestație, fiecare specie a avut mica sa perioadă de glorie, dar nu pentru mult timp. Întâi a ieșit salata, prea înghesuită pe un teren atât de mic. Pe când căpățânile de salată se luptau să se dezvolte, a răsărit, printre ele, inamicul numărul unu: tulpinile de mazăre. Ca niște soldați disciplinați, au început să se înalțe deasupra salatei și să îi mănânce din spațiul vital, câștigând zilnic teren. Părea imposibil să se mai întâmple ceva pe pământul acela, fiecare centimetru pătrat era ocupat și disputat.  Însă, în timp ce stăpânul grădinii cocheta cu variantele de valorificare a salatei (matură acum și prea multă pentru o grădină atât de mică) s-a produs dezastrul: a răsărit dovleacul :). Iar mazărea, căreia oricine i-ar fi garantat victoria, nu numai că a trecut în planul doi, dar nici măcar nu a mai ajuns la maturitate. Pentru că dovleacul s-a dovedit a fi o plantă viguroasă, cam din topor, adevărat, însă extrem de dură și fără de cruțare pentru alte specii. Odată ce corzile și frunzele aspre au început să se întindă în grădină, nimic nu mai avu scăpare. Stăpânul grădinii apucă să mai culeagă câteva salate, înainte de a fi distruse de noul invadator… )

Despre povestea aceasta mi-am adus aminte de curând, gândindu-mă la războiul nedeclarat al mediilor de comunicare din spațiul virtual și la ciudatele legi care le determină ascensiunea și declinul. Odată cu ascensiunea Facebook în spațiul românesc în 2010 și cu detronarea blogurilor (care fuseseră „capul de afiș” al spațiului virtual vreme de doi-trei ani), s-ar fi putut crede că noua regină a social media nu va cunoaște niciodată stagnarea sau declinul. 2011 a înregistrat o multiplicare a aplicațiilor și o culme a intensității comunicării pe Facebook. Dar totuși – surpriză – climatul este schimbat în 2012. Utilizatorii par să-și fi pierdut plăcerea de a dezbate online, iar forța cu care rețeaua atrăgea noi aderenți s-a redus. Pare ciudat, dar orice minune durează cu adevărat „trei zile” în spațiul virtual. Dacă ne gândim la bugetele care s-au investit în Facebook în ultimul an (comunicare/relații publice/marketing)  ne dăm seama că investitorii au tras un loz necâștigător. Pe de altă parte, pentru un analist, este inexplicabil modul în care unele formule de succes ajung „să se sinucidă” luând-o într-o direcție greșită, doar de dragul „evoluției”. În cazul Facebook, trecerea la Timeline este un astfel de tip de sinucidere, iar pentru vărul ei mai îndepărtat, Googlemail, obstinația cu care vrea să schimbe interfața adreselor de mail (deși toată lumea se simțea bine cu cea actuală) duce spre același rezultat.

Ce mai urmează în spațiul virtual oare? Și mai ales, cum să le spui strategilor din spatele rețelelor că nu ghicesc întotdeauna direcția spre care se îndreaptă nevoile publicului? Sau cum să le spui că, oricâte invenții și inovații ar propune, publicurile acceptă mariajul comercial doar pentru o bucată de timp (pentru că așa sunt mariajele moderne, mai scurte)?…