societate


Ideea sugestivă de „suflet captiv” într-un model cultural a fost lansată de Dostoievski, în „Frații Karamazov”: exemplul dat era pe modelele culturale ale epocii medievale, atunci când fete romantice se sinucideau pentru a reitera un model, cum ar fi destinul Ofeliei sau Romeo și Julieta ale lui Shakespeare. Ideea poate fi extrapolată nu doar la comportamente adoptate pentru identificarea cu un model cultural,  ci și la prototipuri și modele de viață. Astfel, este vizibilă tendința generației Net de a își trăi viața conform unor standarde și modele consumeriste, ceea ce include stabilirea unor idealuri materialiste de viață, construirea relațiilor de cuplu în principiile și fazele occidentale, și, nu în ultimul rând, definirea identității de gen în maniera respectivă.

Am mai vorbit altă dată despre tendința genurilor de a își inversa reciproc caracteristicile, însă totuși, tendința care se constată mai intens este de masculinizare și trivializare pentru genul feminin. A devenit o uniformă pentru generațiile ’90 adoptarea pantalonilor în vestimentație (ceea ce atrage obligatoriu predominanța încălțămintei sport, prea puțin feminină) și prevalența negrului sau a unor culori mohorâte sau șterse la articolele de haine (de parcă celelalte culori ar fi prohibite sau nu ar exista), însoțite, evident, de un machiaj închis la culoare.  O privire aleatoare într-un loc circulat ar avea ca rezultat un șir de trecătoare cu uniformă de blugi/pantaloni obligatorie, de parcă personalitatea și varietatea ar fi interzise de la brâu în jos. Toate aceste tendințe se reduc, de fapt, la pierderea feminității – și nu vorbim doar de pierderea feminității la nivel vestimentar, ci și la nivel simbolic: valorile tradiționale feminine nu mai sunt de actualitate (blândețea, modestia, pudoarea, delicatețea, căldura sufletească ….). Mă opresc aici cu analiza, altfel nu ar ajunge mai multe bloguri pentru a analiza ce a pierdut lumea contemporană, fără să înlocuiască cele pierdute cu o altă valoare care să promită ceva pentru viitor….

Anunțuri

Încet-încet, deosebirile între generația X și generația Net se configurează din ce în ce mai abrupt și mai evident. Generația Net nu mai citește cărți, aruncă peste bord istoria (trecutul nu mai este relevant pentru că „fenomenele de acum sunt noi” – cât de greșit…), cultura universală și, odată cu acestea, și tot ce înseamnă identitate națională și culturală. De aici, o cădere perpetuă în robia consumerismului și o amplificare din ce în ce mai vizibilă a relativismului și lipsei de discernământ. Fascinația „net-ului” îi face pe cei tineri (nu știu dacă folosesc bine cuvântul, în multe privințe și vârstele se pot inversa, în comparația aceasta între generații: generația X și generațiile mai mari au „instrumentul” și know-how-ul cu care să învețe – și câtă vreme are dorința să învețe, un spirit este încă tânăr…) nu numai dependenți de rețelele sociale online și de mediocritatea conținuturilor care curg în timeline, dar și reticenți la a mai privi lucruri altfel decât prin lupa internetului. Efectul final este handicapul mental (nu poate fi numit altfel) în care un student la științe umaniste are mereu nevoie de „cârja internetului”, altfel nu poate gândi singur.

Aceste efecte ar fi destul de catastrofale în sine pentru viitorul oricărei societăți, fără a mai continua. Efectul cel mai terifiant este, însă, anestezierea. Bombardamentul informațional într-o societate încă destul de primitivă cum e cea în care trăim (societate în care nici morala, nici credința nu mai sunt principii active în plan social)  a produs creșterea unor contingente de oameni care, în antiteză cu tinerețea lor aparentă, sunt indiferenți și blazați și nu reacționează (ca emoție și sentiment) la nici o poveste înduioșătoare sau dramă umană. Este ca și cum contingentul fără număr de scandaluri, știri brutale și filme cu crime abominabile care au rulat pe ecranele mass-media și internetului în timpul creșterii lor i-au imunizat total la sentimente și emoții omenești. Ei nu reacționează, de fapt, la un conținut, ci mai mult la forma mesajului: de preferat, mesajul să fie în format video și să cuprindă stimuli a căror intensitate trece de un anumit prag. Fenomenul este vizibil într-o sală de curs, la care studenții asistă de obicei decuplați (doar o prezență fizică) și „se trezesc” doar când pe un ecran gigantic rulează un film de tip spot, cu ritm alert și imagini ușor șocante. Concluzia, se înțelege, nu poate fi pozitivă oricât de optimist ar vrea să fie observatorul…

Vorbeam, recent, despre mesaje şi experienţele inedite prin care sunt livrate destinatarului. O experienţă de acest gen am avut, de curând, când am cumpărat un pulover croşetat imaculat din bazarul de haine din cartier. Pe când îi dădeam banii şi îi spuneam că îmi pare bine că am găsit să cumpăr un articol de acest gen, vânzătoarea mi-a răspuns în surdină: De ce credeţi că l-am pus mai în spate? Nu oricine poartă alb…Pentru mine, mesajul reprezenta răspunsul la nedumeriri pe care le aveam de multă vreme, cu privire la compromisurile pe care le fac oamenii de dragul unor venituri comode sau mai mari decât media din segmentul economic respectiv. Şi da, un cuget curat şi o reputaţie imaculată sunt greu de câştigat şi de întreţinut. Dar mai greu decât procesul în sine probabil că este de luat decizia. Să porţi alb înseamnă, la un nivel de bază, să îţi asumi o existenţă care nu se câştigă prin păcate grele. Care sunt acelea? Nenumărate business-uri se clădesc pe misiuni organizaţionale gri sau negre, iar poziţiile celor care lucrează în interiorul lor nu sunt şi nu pot fi albe…(Dă exemple! mi-a cerut cineva de curând. Care e diferenţa dintre gri şi negru?)...Diferenţa este destul de simplă: misiunea organizaţiilor negre este în întregime dăunătoare (companii producătoare de ţigări, industria pornografiei şi a prostituţiei, cazinourile, jocurile de noroc, etc.) şi, prin desfiinţarea lor, societatea nu ar pierde nimic. În cazul misiunii organizaţiilor gri, există cel puţin o componentă pozitivă şi utilă societăţii, la care se mai adaugă, în plan secundar, şi componente negative (de exemplu,  favorizarea anumitor mărci şi influenţarea pieţei de către lanţurile gigantice de supermarketuri, promovarea mâncării şi băuturii nesănătoare în fast-food-uri, ş.a.). …Ştiţi, este greu de construit ceva în lumea de azi, îmi spunea încurcată, de curând, o persoană tânără care ştie ce părere am despre ocupaţia ei actuală. Mda, este greu, şi?! Asta nu poate fi o scuză pentru a lucra de partea celui negru. Posturile religioase – albe, gri sau negre-, lumânările aprinse şi slujbele urmărite la biserici nu pot răscumpăra un astfel de pact, câtă vreme este „în derulare”, ca să folosim un termen tehnic. …Dar iată că postarea a luat, din nou, o altă turnură decât cea pe care am intenţionat-o când am inceput să scriu articolul – aşa că mă opresc aici, deocamdată. (Noroc că inspiraţia care călăuzeşte acest blog este întotdeauna mai bună decât planul pe care îl face la început raţiunea :)).

În final (fără a fi epuizat, în doar câteva cuvinte, tema schimbărilor produse în douăzeci și cinci de ani) ajungem să privim, pentru o clipă, și cauzele spirituale ale acestor evoluții. Privind din acest unghi, ultimul sfert de veac oferă tabloul trist al unui popor-copil care ajunge să fie manipulat, mințit și exploatat datorită naivității – și apoi al unui popor-adolescent, dominat și narcotizat de tentațiile occidentalismului (sexualitate, droguri reale sau simbolice, agresivitate, alienare) – popor care, sub vraja consumerismului,  își uită identitatea, sufletul și menirea pe Pământ. Ca un exemplu, să ne uităm doar cât de repede au fost adoptate „sărbători” goale de conținut precum „Haloween” sau „Valentine Day”. Cei care le-au adoptat nu s-au gândit nici pentru o clipă că poporul american era mult mai sărac și mai golit de tradiții și semnificații în comparație cu poporul român, atunci când s-au inventat aceste evenimente-emblemă ale americanismului la scară planetară – și că, acceptându-le, devin sclavii acestui imperiu cultural. Revenind la simptomele adolescenței ca vârstă spirituală la români, preferința marcată pentru eroi și personaje publice care „nu sunt români” sau se disociază de caracteristici tradiționale este tot un astfel de simptom, tipic pentru negarea identității proprii. Un spirit matur nu neagă problemele pe care le are, ci le privește în față și le rezolvă; de asemenea, un spirit matur este capabil să discearnă între bine și rău, în influențele pe care le primește din afară (nu le receptează în mod nediferențiat).

De ce sunteți supărați pe politicieni? i-am întrebat pe studenți la un curs. Ce păcate au ei pe care nu le au românii în general? Ca într-o oglindă, politicienii reprezintă populația (la o scară mai mare, firește, ca să fie mai evident). Marasmul din spațiul public își are originea în păcatele pe care românul le-a manifestat de-a lungul veacurilor și de care nu s-a vindecat până în prezent: furtul și minciuna (care s-au manifestat și în comunism, în forme diferite) și, ca defecte de caracter, lipsa curajului și duplicitatea. Între păcatele semnificative, există și unul nou, care a luat amploare după 1989: desfrânarea (care se referă la lipsa de frână în toate sensurile, fie că este vorba de simțuri și plăceri, fie de acumulările de orice fel).

În final, să mai notăm un motiv, pur balcanic, pentru care elementele bune pe care le preluăm din Occident sunt aplicate în mod deviat și nu ajung să fie decât forme fără fond: aproximația. Asta e țara aproximațiilor, îmi spunea o cunoștință de-a mea ori de câte ori mă plângeam că ceva nu funcționează cum trebuie. Ei bine, din aproximații o corabie națională poate cel mult să plutească, dar nu va reuși niciodată să navigheze…

Ajungând în sfârșit să vorbim despre „ce am avut și ce am pierdut” în plan social, putem observa mai multe fenomene și tendințe care s-au manifestat în ultimul sfert de veac. O primă observație o reprezintă răcirea progresivă a climatului social, prin scăderea accentuată a nivelului solidarității sociale. În trecut, numărul și intensitatea contactelor din comunitățile locale (de toate tipurile) era relativ constant (climatul era mai cald în comunitățile locale din provincie). Acum, mai ales în urma exploziei comunității digitale, nu prea mai putem vorbi de comunități locale, ci (eventual) de mulțimi contextuale (de agregări trecătoare ale unor grupuri). Însă comunicarea digitală doar a desăvârșit acest proces de răcire a climatului social. Înainte de asta, au fost, pe rând, protestele sociale și manipularea prin presă, precum și destrămarea orânduirii sociale din timpul comunismului (anii 1990-1995), capitalismul balcanic și inflația din anii 1996-2000 – ambele epoci contribuind la instalarea agresivității și insecurității sociale, precum și la generalizarea suspiciunii: întrucât traseele și modelele de succes social nu mai erau clare, comunicarea și alinierea valorilor și a oamenilor a devenit problematică. Ultimii ani ai secolului XX au consolidat noua clasă a îmbogățiților în urma privatizării și a îngroșat rândurile săracilor prin includerea a trei sferturi din populația României. Clasa de mijloc, încă fragilă ca număr și ca situație, avea să apară mai târziu, pe fondul stabilității relative a anilor 2000-2008. Mai mulți factori convergenți – între care fractura între clasa politică și intelectuală și restul categoriilor sociale – au făcut imposibilă coagularea unor elite autentice. Încet, pe nesimțite chiar, s-a produs separarea României profunde de România aparentă (în sensul că temele și liderii de opinie vizibili în spațiul public au prea puțină legătură cu starea de spirit reală și agenda socială).  Este extraordinar de greu, pe fondul acestor fenomene și tendințe, ca valoarea să iasă la suprafață. Pe de altă parte, clasa politică a instituit reguli de control care exclud accesul actorilor independenți la putere (ceea ce a intensificat alienarea la nivel social și politic). Cu disperare și încăpățânare, publicurile electorale românești votează de 25 de ani răul cel mai mic sau candidatul care pare un outsider și merg, mai recent, chiar până la extrema de a da un pașaport în alb oricui pare venit din afara sistemului (de exemplu, președintele actual, care a fost votat doar pentru că este….neamț, într-o disperată antagonizare față de trăsăturile de personalitate proprii românilor).

Înainte de a ne gândi la climatul social din România, vom ajunge, vrând-nevrând, la alte două sisteme complet nefuncționale în România: justiția și poliția. Ambele sunt responsabile de instaurarea junglei românești actuale, în care domnește tupeul, intimidarea și interesul personal. Setată de 5-6 ani încoace pe comandamentul „prindeți pești mari și executați-i în public ca să vadă Europa ce reformă avem”, justiția nu numai că produce abuzuri flagrante, dar și ignoră total nevoile românului de rând. Dreptatea a fost definitiv pierdută în hățișurile tribunalelor: procesele sunt interminabile, costă foarte mult, iar judecătorii sunt corupți (unii), în timp ce alții fac greșeli din cauza superficialității cu care judecă cauzele (și nu există control sau răspundere pentru aceste greșeli). Conflictele de anvergură redusă nu beneficiază de un sistem de arbitraj (de exemplu, tribunalul pentru cauze domestice existent pe continentul nord-american, care facilitează o rezolvare rapidă a litigiilor mărunte, cu efecte foarte bune în plan social) ceea ce facilitează practicile de întimidare și acordă câștig de cauză celor agresivi, chiar dacă nu au motive sau dreptate. În ceea ce privește poliția, aceasta facilitează infracțiunile fie prin indiferență și proastă organizare, fie prin alianță directă cu infractorii (a se vedea rețelele de trafic de ființe umane, în care sunt implicați și agenți vamali și oficiali). Iar atitudinea poliției în activitatea de zi cu zi este absolut scandaloasă prin culpabilizarea victimei, prin indiferența față de orice solicitare și pasivitatea în fața oricărei probleme, de la droguri la scandal, abuz sau furt. În concluzie, justiția și poliția nu există. Aceste două sisteme nu vor exista decât atunci când vor funcționa cu o exactitate de ceas, în momentul în care un cetățean care a suferit un abuz poate avea încredere că se va repara pierderea suferită.

În zgomotul insuportabil și inutil din spațiul public românesc își fac loc destul de rar perspectivele cu adevărat pragmatice – cele care vorbesc, „cu cărțile pe masă”, despre funcționalitatea și starea reală a sistemelor. Să le luăm pe rând, pentru a spune măcar câteva lucruri ignorate sistematic în discursul public. În urma acestei treceri în revistă, oricine s-ar întreba de ce a fost posibil un asemenea nivel de distrugere în România.

Mai întâi, cele două sisteme vitale pentru orice națiune, sănătatea și educația. În sistemul de sănătate orice român este obligat să investească un procent din salariu și se alege adesea doar cu câteva consultații de la medicul de familie (și acelea, de o calitate îndoielnică). Spitalele din România au devenit feude personale ale medicilor, astfel încât nimeni nu se poate interna fără cunoștințe. Se pot da multe exemple – oameni cu afecțiuni grave ignorați la urgențe și trimiși înapoi acasă, incompetenți care profesează (pentru că majoritatea celor competenți pleacă în străinătate) și (poate cel mai grav) dezumanizarea angajaților, care îi privesc pe pacienți cu indiferență, ca pe niște obiecte. Un alt efect pervers este transformarea spitalelor de stat în vaduri pentru cabinete și policlinici private. Astfel, unui pacient ajuns în spital i se spune în mod repetat că „resursa X nu este disponibilă și trebuie să vină la cabinetul privat al medicului”. Această stare de lucruri îi obligă pe foarte mulți să apeleze la sistemul privat paralel (și în care sunt aceiași medici, dar brusc mai competenți și mai amabili). Așadar, falimentul sistemului de sănătate se transformă în sistem de drenare a oilor bolnave către sistemul privat. Strigător la cer, dar nimeni nu vorbește despre asta – unii de frică, alții pentru că vor să își protejeze relațiile, iar alții pentru că au câștiguri directe. Shame on them….

Să continuăm. Sistemul de educație ar fi trebuit, în mod normal, să fie mult mai ușor de reformat. O scurgere lentă dar continuă a resurselor umane de valoare în afara sistemului, precum și o încremenire din ce în ce mai intensă în regulamente și proceduri au făcut ca orice reformă să fie imposibil de implementat. Trecerea așteptată de la paradigma veche (cu accente pe pedagogia clasică și acumularea liniară de conținut) înspre paradigma nouă (cu accent pe creșterea motivației de învățare, formarea competențelor și pe învățarea experiențială) s-a prelungit la nesfârșit, ducând la o demonetizare constantă a valorii educației în societate. Asaltul comunicării digitale, cu cortegiul său de consecințe, a intensificat acest proces de demonetizare, iar promovarea unor „modele” de succes social fără educație l-a desăvârșit. Scăderea cererii sociale de educație, pe fondul degringoladei de pe piața de muncă, a acționat ca o presiune asupra standardelor de calitate, atât la nivelul resurselor umane și a procesului de învățământ. ca și la nivelul cerințelor de promovabilitate sau de acces între trepte. Efectele acestea în cascadă, semnalate de specialiști de mai bine de un deceniu și jumătate, încep să producă o creștere catastrofală a numărului de analfabeți cu diplome de bacalaureat și chiar de facultate, a numărului de oameni care au abandonat școala sau au trecut foarte puțin prin ea, sau a numărului de oameni cu diplome „false”(care nu au acoperire cu competențe reale).

Dacă vrem să tragem linie și să vedem „ce am avut și ce am pierdut” în ultimii 25 de ani, putem spune că am câștigat (dacă se poate spune așa) un sistem privat de sănătate adaptat pieței (dar la care au acces doar oamenii cu anumit nivel financiar, în timp ce alții duc bolile pe picioare și mor cu zile în final). În educație, nu se poate vorbi de vreun câștig, pentru că sistemul privat de educație s-s dezvoltat încă timid și inegal, și nu a demonstrat o calitate omogenă, la o evaluare transversală sau longitudinală. Deși aparent nu are un impact direct asupra vieții oamenilor, pierderea pe toate nivelurile din sistemul de educație va afecta în timp toate celelelate sisteme din România, și în principal productivitatea și calitatea vieții.

Pagina următoare »