societate


Ideea sugestivă de „suflet captiv” într-un model cultural a fost lansată de Dostoievski, în „Frații Karamazov”: exemplul dat era pe modelele culturale ale epocii medievale, atunci când fete romantice se sinucideau pentru a reitera un model, cum ar fi destinul Ofeliei sau Romeo și Julieta ale lui Shakespeare. Ideea poate fi extrapolată nu doar la comportamente adoptate pentru identificarea cu un model cultural,  ci și la prototipuri și modele de viață. Astfel, este vizibilă tendința generației Net de a își trăi viața conform unor standarde și modele consumeriste, ceea ce include stabilirea unor idealuri materialiste de viață, construirea relațiilor de cuplu în principiile și fazele occidentale, și, nu în ultimul rând, definirea identității de gen în maniera respectivă.

Am mai vorbit altă dată despre tendința genurilor de a își inversa reciproc caracteristicile, însă totuși, tendința care se constată mai intens este de masculinizare și trivializare pentru genul feminin. A devenit o uniformă pentru generațiile ’90 adoptarea pantalonilor în vestimentație (ceea ce atrage obligatoriu predominanța încălțămintei sport, prea puțin feminină) și prevalența negrului sau a unor culori mohorâte sau șterse la articolele de haine (de parcă celelalte culori ar fi prohibite sau nu ar exista), însoțite, evident, de un machiaj închis la culoare.  O privire aleatoare într-un loc circulat ar avea ca rezultat un șir de trecătoare cu uniformă de blugi/pantaloni obligatorie, de parcă personalitatea și varietatea ar fi interzise de la brâu în jos. Toate aceste tendințe se reduc, de fapt, la pierderea feminității – și nu vorbim doar de pierderea feminității la nivel vestimentar, ci și la nivel simbolic: valorile tradiționale feminine nu mai sunt de actualitate (blândețea, modestia, pudoarea, delicatețea, căldura sufletească ….). Mă opresc aici cu analiza, altfel nu ar ajunge mai multe bloguri pentru a analiza ce a pierdut lumea contemporană, fără să înlocuiască cele pierdute cu o altă valoare care să promită ceva pentru viitor….

Încet-încet, deosebirile între generația X și generația Net se configurează din ce în ce mai abrupt și mai evident. Generația Net nu mai citește cărți, aruncă peste bord istoria (trecutul nu mai este relevant pentru că „fenomenele de acum sunt noi” – cât de greșit…), cultura universală și, odată cu acestea, și tot ce înseamnă identitate națională și culturală. De aici, o cădere perpetuă în robia consumerismului și o amplificare din ce în ce mai vizibilă a relativismului și lipsei de discernământ. Fascinația „net-ului” îi face pe cei tineri (nu știu dacă folosesc bine cuvântul, în multe privințe și vârstele se pot inversa, în comparația aceasta între generații: generația X și generațiile mai mari au „instrumentul” și know-how-ul cu care să învețe – și câtă vreme are dorința să învețe, un spirit este încă tânăr…) nu numai dependenți de rețelele sociale online și de mediocritatea conținuturilor care curg în timeline, dar și reticenți la a mai privi lucruri altfel decât prin lupa internetului. Efectul final este handicapul mental (nu poate fi numit altfel) în care un student la științe umaniste are mereu nevoie de „cârja internetului”, altfel nu poate gândi singur.

Aceste efecte ar fi destul de catastrofale în sine pentru viitorul oricărei societăți, fără a mai continua. Efectul cel mai terifiant este, însă, anestezierea. Bombardamentul informațional într-o societate încă destul de primitivă cum e cea în care trăim (societate în care nici morala, nici credința nu mai sunt principii active în plan social)  a produs creșterea unor contingente de oameni care, în antiteză cu tinerețea lor aparentă, sunt indiferenți și blazați și nu reacționează (ca emoție și sentiment) la nici o poveste înduioșătoare sau dramă umană. Este ca și cum contingentul fără număr de scandaluri, știri brutale și filme cu crime abominabile care au rulat pe ecranele mass-media și internetului în timpul creșterii lor i-au imunizat total la sentimente și emoții omenești. Ei nu reacționează, de fapt, la un conținut, ci mai mult la forma mesajului: de preferat, mesajul să fie în format video și să cuprindă stimuli a căror intensitate trece de un anumit prag. Fenomenul este vizibil într-o sală de curs, la care studenții asistă de obicei decuplați (doar o prezență fizică) și „se trezesc” doar când pe un ecran gigantic rulează un film de tip spot, cu ritm alert și imagini ușor șocante. Concluzia, se înțelege, nu poate fi pozitivă oricât de optimist ar vrea să fie observatorul…

Vorbeam, recent, despre mesaje şi experienţele inedite prin care sunt livrate destinatarului. O experienţă de acest gen am avut, de curând, când am cumpărat un pulover croşetat imaculat din bazarul de haine din cartier. Pe când îi dădeam banii şi îi spuneam că îmi pare bine că am găsit să cumpăr un articol de acest gen, vânzătoarea mi-a răspuns în surdină: De ce credeţi că l-am pus mai în spate? Nu oricine poartă alb…Pentru mine, mesajul reprezenta răspunsul la nedumeriri pe care le aveam de multă vreme, cu privire la compromisurile pe care le fac oamenii de dragul unor venituri comode sau mai mari decât media din segmentul economic respectiv. Şi da, un cuget curat şi o reputaţie imaculată sunt greu de câştigat şi de întreţinut. Dar mai greu decât procesul în sine probabil că este de luat decizia. Să porţi alb înseamnă, la un nivel de bază, să îţi asumi o existenţă care nu se câştigă prin păcate grele. Care sunt acelea? Nenumărate business-uri se clădesc pe misiuni organizaţionale gri sau negre, iar poziţiile celor care lucrează în interiorul lor nu sunt şi nu pot fi albe…(Dă exemple! mi-a cerut cineva de curând. Care e diferenţa dintre gri şi negru?)...Diferenţa este destul de simplă: misiunea organizaţiilor negre este în întregime dăunătoare (companii producătoare de ţigări, industria pornografiei şi a prostituţiei, cazinourile, jocurile de noroc, etc.) şi, prin desfiinţarea lor, societatea nu ar pierde nimic. În cazul misiunii organizaţiilor gri, există cel puţin o componentă pozitivă şi utilă societăţii, la care se mai adaugă, în plan secundar, şi componente negative (de exemplu,  favorizarea anumitor mărci şi influenţarea pieţei de către lanţurile gigantice de supermarketuri, promovarea mâncării şi băuturii nesănătoare în fast-food-uri, ş.a.). …Ştiţi, este greu de construit ceva în lumea de azi, îmi spunea încurcată, de curând, o persoană tânără care ştie ce părere am despre ocupaţia ei actuală. Mda, este greu, şi?! Asta nu poate fi o scuză pentru a lucra de partea celui negru. Posturile religioase – albe, gri sau negre-, lumânările aprinse şi slujbele urmărite la biserici nu pot răscumpăra un astfel de pact, câtă vreme este „în derulare”, ca să folosim un termen tehnic. …Dar iată că postarea a luat, din nou, o altă turnură decât cea pe care am intenţionat-o când am inceput să scriu articolul – aşa că mă opresc aici, deocamdată. (Noroc că inspiraţia care călăuzeşte acest blog este întotdeauna mai bună decât planul pe care îl face la început raţiunea :)).

În final (fără a fi epuizat, în doar câteva cuvinte, tema schimbărilor produse în douăzeci și cinci de ani) ajungem să privim, pentru o clipă, și cauzele spirituale ale acestor evoluții. Privind din acest unghi, ultimul sfert de veac oferă tabloul trist al unui popor-copil care ajunge să fie manipulat, mințit și exploatat datorită naivității – și apoi al unui popor-adolescent, dominat și narcotizat de tentațiile occidentalismului (sexualitate, droguri reale sau simbolice, agresivitate, alienare) – popor care, sub vraja consumerismului,  își uită identitatea, sufletul și menirea pe Pământ. Ca un exemplu, să ne uităm doar cât de repede au fost adoptate „sărbători” goale de conținut precum „Haloween” sau „Valentine Day”. Cei care le-au adoptat nu s-au gândit nici pentru o clipă că poporul american era mult mai sărac și mai golit de tradiții și semnificații în comparație cu poporul român, atunci când s-au inventat aceste evenimente-emblemă ale americanismului la scară planetară – și că, acceptându-le, devin sclavii acestui imperiu cultural. Revenind la simptomele adolescenței ca vârstă spirituală la români, preferința marcată pentru eroi și personaje publice care „nu sunt români” sau se disociază de caracteristici tradiționale este tot un astfel de simptom, tipic pentru negarea identității proprii. Un spirit matur nu neagă problemele pe care le are, ci le privește în față și le rezolvă; de asemenea, un spirit matur este capabil să discearnă între bine și rău, în influențele pe care le primește din afară (nu le receptează în mod nediferențiat).

De ce sunteți supărați pe politicieni? i-am întrebat pe studenți la un curs. Ce păcate au ei pe care nu le au românii în general? Ca într-o oglindă, politicienii reprezintă populația (la o scară mai mare, firește, ca să fie mai evident). Marasmul din spațiul public își are originea în păcatele pe care românul le-a manifestat de-a lungul veacurilor și de care nu s-a vindecat până în prezent: furtul și minciuna (care s-au manifestat și în comunism, în forme diferite) și, ca defecte de caracter, lipsa curajului și duplicitatea. Între păcatele semnificative, există și unul nou, care a luat amploare după 1989: desfrânarea (care se referă la lipsa de frână în toate sensurile, fie că este vorba de simțuri și plăceri, fie de acumulările de orice fel).

În final, să mai notăm un motiv, pur balcanic, pentru care elementele bune pe care le preluăm din Occident sunt aplicate în mod deviat și nu ajung să fie decât forme fără fond: aproximația. Asta e țara aproximațiilor, îmi spunea o cunoștință de-a mea ori de câte ori mă plângeam că ceva nu funcționează cum trebuie. Ei bine, din aproximații o corabie națională poate cel mult să plutească, dar nu va reuși niciodată să navigheze…

Ajungând în sfârșit să vorbim despre „ce am avut și ce am pierdut” în plan social, putem observa mai multe fenomene și tendințe care s-au manifestat în ultimul sfert de veac. O primă observație o reprezintă răcirea progresivă a climatului social, prin scăderea accentuată a nivelului solidarității sociale. În trecut, numărul și intensitatea contactelor din comunitățile locale (de toate tipurile) era relativ constant (climatul era mai cald în comunitățile locale din provincie). Acum, mai ales în urma exploziei comunității digitale, nu prea mai putem vorbi de comunități locale, ci (eventual) de mulțimi contextuale (de agregări trecătoare ale unor grupuri). Însă comunicarea digitală doar a desăvârșit acest proces de răcire a climatului social. Înainte de asta, au fost, pe rând, protestele sociale și manipularea prin presă, precum și destrămarea orânduirii sociale din timpul comunismului (anii 1990-1995), capitalismul balcanic și inflația din anii 1996-2000 – ambele epoci contribuind la instalarea agresivității și insecurității sociale, precum și la generalizarea suspiciunii: întrucât traseele și modelele de succes social nu mai erau clare, comunicarea și alinierea valorilor și a oamenilor a devenit problematică. Ultimii ani ai secolului XX au consolidat noua clasă a îmbogățiților în urma privatizării și a îngroșat rândurile săracilor prin includerea a trei sferturi din populația României. Clasa de mijloc, încă fragilă ca număr și ca situație, avea să apară mai târziu, pe fondul stabilității relative a anilor 2000-2008. Mai mulți factori convergenți – între care fractura între clasa politică și intelectuală și restul categoriilor sociale – au făcut imposibilă coagularea unor elite autentice. Încet, pe nesimțite chiar, s-a produs separarea României profunde de România aparentă (în sensul că temele și liderii de opinie vizibili în spațiul public au prea puțină legătură cu starea de spirit reală și agenda socială).  Este extraordinar de greu, pe fondul acestor fenomene și tendințe, ca valoarea să iasă la suprafață. Pe de altă parte, clasa politică a instituit reguli de control care exclud accesul actorilor independenți la putere (ceea ce a intensificat alienarea la nivel social și politic). Cu disperare și încăpățânare, publicurile electorale românești votează de 25 de ani răul cel mai mic sau candidatul care pare un outsider și merg, mai recent, chiar până la extrema de a da un pașaport în alb oricui pare venit din afara sistemului (de exemplu, președintele actual, care a fost votat doar pentru că este….neamț, într-o disperată antagonizare față de trăsăturile de personalitate proprii românilor).

Înainte de a ne gândi la climatul social din România, vom ajunge, vrând-nevrând, la alte două sisteme complet nefuncționale în România: justiția și poliția. Ambele sunt responsabile de instaurarea junglei românești actuale, în care domnește tupeul, intimidarea și interesul personal. Setată de 5-6 ani încoace pe comandamentul „prindeți pești mari și executați-i în public ca să vadă Europa ce reformă avem”, justiția nu numai că produce abuzuri flagrante, dar și ignoră total nevoile românului de rând. Dreptatea a fost definitiv pierdută în hățișurile tribunalelor: procesele sunt interminabile, costă foarte mult, iar judecătorii sunt corupți (unii), în timp ce alții fac greșeli din cauza superficialității cu care judecă cauzele (și nu există control sau răspundere pentru aceste greșeli). Conflictele de anvergură redusă nu beneficiază de un sistem de arbitraj (de exemplu, tribunalul pentru cauze domestice existent pe continentul nord-american, care facilitează o rezolvare rapidă a litigiilor mărunte, cu efecte foarte bune în plan social) ceea ce facilitează practicile de întimidare și acordă câștig de cauză celor agresivi, chiar dacă nu au motive sau dreptate. În ceea ce privește poliția, aceasta facilitează infracțiunile fie prin indiferență și proastă organizare, fie prin alianță directă cu infractorii (a se vedea rețelele de trafic de ființe umane, în care sunt implicați și agenți vamali și oficiali). Iar atitudinea poliției în activitatea de zi cu zi este absolut scandaloasă prin culpabilizarea victimei, prin indiferența față de orice solicitare și pasivitatea în fața oricărei probleme, de la droguri la scandal, abuz sau furt. În concluzie, justiția și poliția nu există. Aceste două sisteme nu vor exista decât atunci când vor funcționa cu o exactitate de ceas, în momentul în care un cetățean care a suferit un abuz poate avea încredere că se va repara pierderea suferită.

În zgomotul insuportabil și inutil din spațiul public românesc își fac loc destul de rar perspectivele cu adevărat pragmatice – cele care vorbesc, „cu cărțile pe masă”, despre funcționalitatea și starea reală a sistemelor. Să le luăm pe rând, pentru a spune măcar câteva lucruri ignorate sistematic în discursul public. În urma acestei treceri în revistă, oricine s-ar întreba de ce a fost posibil un asemenea nivel de distrugere în România.

Mai întâi, cele două sisteme vitale pentru orice națiune, sănătatea și educația. În sistemul de sănătate orice român este obligat să investească un procent din salariu și se alege adesea doar cu câteva consultații de la medicul de familie (și acelea, de o calitate îndoielnică). Spitalele din România au devenit feude personale ale medicilor, astfel încât nimeni nu se poate interna fără cunoștințe. Se pot da multe exemple – oameni cu afecțiuni grave ignorați la urgențe și trimiși înapoi acasă, incompetenți care profesează (pentru că majoritatea celor competenți pleacă în străinătate) și (poate cel mai grav) dezumanizarea angajaților, care îi privesc pe pacienți cu indiferență, ca pe niște obiecte. Un alt efect pervers este transformarea spitalelor de stat în vaduri pentru cabinete și policlinici private. Astfel, unui pacient ajuns în spital i se spune în mod repetat că „resursa X nu este disponibilă și trebuie să vină la cabinetul privat al medicului”. Această stare de lucruri îi obligă pe foarte mulți să apeleze la sistemul privat paralel (și în care sunt aceiași medici, dar brusc mai competenți și mai amabili). Așadar, falimentul sistemului de sănătate se transformă în sistem de drenare a oilor bolnave către sistemul privat. Strigător la cer, dar nimeni nu vorbește despre asta – unii de frică, alții pentru că vor să își protejeze relațiile, iar alții pentru că au câștiguri directe. Shame on them….

Să continuăm. Sistemul de educație ar fi trebuit, în mod normal, să fie mult mai ușor de reformat. O scurgere lentă dar continuă a resurselor umane de valoare în afara sistemului, precum și o încremenire din ce în ce mai intensă în regulamente și proceduri au făcut ca orice reformă să fie imposibil de implementat. Trecerea așteptată de la paradigma veche (cu accente pe pedagogia clasică și acumularea liniară de conținut) înspre paradigma nouă (cu accent pe creșterea motivației de învățare, formarea competențelor și pe învățarea experiențială) s-a prelungit la nesfârșit, ducând la o demonetizare constantă a valorii educației în societate. Asaltul comunicării digitale, cu cortegiul său de consecințe, a intensificat acest proces de demonetizare, iar promovarea unor „modele” de succes social fără educație l-a desăvârșit. Scăderea cererii sociale de educație, pe fondul degringoladei de pe piața de muncă, a acționat ca o presiune asupra standardelor de calitate, atât la nivelul resurselor umane și a procesului de învățământ. ca și la nivelul cerințelor de promovabilitate sau de acces între trepte. Efectele acestea în cascadă, semnalate de specialiști de mai bine de un deceniu și jumătate, încep să producă o creștere catastrofală a numărului de analfabeți cu diplome de bacalaureat și chiar de facultate, a numărului de oameni care au abandonat școala sau au trecut foarte puțin prin ea, sau a numărului de oameni cu diplome „false”(care nu au acoperire cu competențe reale).

Dacă vrem să tragem linie și să vedem „ce am avut și ce am pierdut” în ultimii 25 de ani, putem spune că am câștigat (dacă se poate spune așa) un sistem privat de sănătate adaptat pieței (dar la care au acces doar oamenii cu anumit nivel financiar, în timp ce alții duc bolile pe picioare și mor cu zile în final). În educație, nu se poate vorbi de vreun câștig, pentru că sistemul privat de educație s-s dezvoltat încă timid și inegal, și nu a demonstrat o calitate omogenă, la o evaluare transversală sau longitudinală. Deși aparent nu are un impact direct asupra vieții oamenilor, pierderea pe toate nivelurile din sistemul de educație va afecta în timp toate celelelate sisteme din România, și în principal productivitatea și calitatea vieții.

Pe fondul ușor stresant al finalului de an 2014, topicul „România după un sfert de veac” este extrem de dezbătut de segmentele de public (încă) preocupate de istorie, fie ea și recentă (am citit o serie de analize fundamentate pe date statistice aici). La nivelul simțului comun, multe opinii (în special venite de la oameni de vârsta a treia) idealizează perioada comunistă și ajung „să regrete” pierderea acelei societăți. Idealizarea se produce printr-un mecanism de proiecție care, în afară de înfrumusețarea trecutului, clasică în termeni psihologici, se bazează și pe asocierea cu perioada cea mai activă din viața lor. Ascultătorul unor evocări nostalgice din acea perioadă va remarca faptul că regretele se leagă mai curând de propria funcționare la parametri maximi decât de perioada propriu-zisă a comunismului. Pe de altă parte, un motiv major de regrete se leagă de falsa „siguranță” și previzibilitate din timpul comunismului – care nu însemnau altceva decât „libertatea” păsărilor dintr-o colivie de a folosi puținele resurse strecurate de proprietar. Odată cu libertatea, a venit și responsabilitatea și cu necesitatea de a decide, ca și flexibilitatea și disponibilitatea de adaptare la contexte noi – pe care membrii generației active în 1989 o aveau în puțină măsură.  În schimb, ceea ce aveau în acel punct a fost rețeaua de relații, care a fost folosită la convertirea capitalului material în averi personale. De aici, cu sprijinul tacit al unora și naiv al altora, s-a ajuns la tabloul României sărace a sfârșitului de an 2014 – o Românie nu numai săracă, dar demoralizată și lipsită de speranță (ceea ce e chiar mai grav). Extrem de multe analize se leagă de PIB, de productivitate, de salarii, ș.a. – însă, pentru cei mai puțin familiarizați cu calcule economice, să spunem scurt că economia românească nu are în prezent nici un pilon solid de dezvoltare, iar polarizarea și reducerea la comerț și servicii, în unele regiuni, o fac să fie irelevantă în plan regional (un articol relevant despre harta economică a României se poate citi aici).

În afară de cauzele spirituale ale acestei pierderi (despre care voi vorbi altă dată) pot fi reperate câteva cauze vizibile ale acestei evoluții strâmbe în plan economic și social. În primul rând, lipsa managementului competent și a strategiei. Cine îi privește pe cei plasați în puncte cheie (sunt mai degrabă bărbați decât femei) observă că, indiferent de nivel, majoritatea suferă de niște boli des întâlnite în România: ego supradimensionat (de unde vine o disponibilitate redusă de a dialoga sau de a lua decizii bazate pe consiliere), cunoștințe de management precare (sau însușite cel mult la nivel teoretic), capacitate slabă și lipsa interesului de a face strategii sau prognoze pe termen mediu (pentru că strategiile se fac în echipă) și lipsa de viziune (ehei, viziune…. am atins un termen rar întâlnit și care se plasează în registrul liderilor….resursă deja rară în România 🙂 :(). În al doilea rând, comunicarea, fluidul vital al managementului, care rămâne tot o Cenușăreasă la nivel de bugete, de importanță, de eficiență în instituții și organizații. Iar, la nivel social, paradoxul comunicării se trage din zgomotul enorm din spațiul public actual, în care toți vorbesc singuri, cu niște falși interlocutori – un zgomot de slabă calitate, în urma căruia nu se produce un schimb de idei și nimic nu progresează. Deteriorarea gravă a climatului mediatic și a misiunii mass-media (cu consecințe la nivelul spațiului public), precum și pierderea esenței comunicării la generația 90 (generația care a pierdut memoria, sensul cuvintelor, gramatica și în final procesul comunicării în sine, prin alienarea digitală) trasează niște linii extrem de pesimiste pentru evoluția în anii următori.

De curând, după alegeri, între multele aspecte frapante, m-a suprins declarația unei colege (care a crescut și a lucrat o viață în instituții, asemenea cu toată familia ei): eu întotdeauna am fost de dreapta. În asemenea clipe mirabile, ascultătorul obiectiv se întreabă „ce înseamnă a fi de o anumită orientare” – a fi de o anumită opinie, a visa la un vis pe care nu l-a atins niciodată,  a cunoaște niște aspecte teoretice pe care nu le-a probat în practică – sau pur și simplu, faptul că vorbitoarea „de dreapta” a cochetat cu niște cunoștințe pe care nu le-a înțeles câtuși de puțin.

Orientarea „de dreapta” se referă la liberalism (intervenție minimală a statului) și la creșterea/întreținerea unui mediu de afaceri sănătos, bazat în primul rând pe afaceri autohtone, care să permită prosperitatea celor care inițiază și investesc afaceri, în timp ce politicile de protecție socială sunt relativ reduse. O astfel de orientare conferă avantaje celor activi și puternici, privilegiind inițiativa, competențele profesionale și construind diferențe clare între „învingători” și „învinși”, precum și posibilitatea unor decalaje economice și sociale însemnate (prin faptul că rolul de administrator al statului și politicile de impozitare sunt reduse). Între condițiile hard pentru funcționarea unui astfel de sistem se numără mecanismele flexibile și adaptate de finanțare a afacerilor, mecanisme suple dar minimale de control din partea autorităților, și birocrația minimă. Între condițiile soft pentru crearea unui „habitat” liberal autentic se numără dezvoltarea tuturor etajelor pieței, promovarea spiritului antreprenorial și infuzarea cunoștințelor de antreprenoriat unor oameni cinstiți, pricepuți, cu inițiativă și responsabilitate.

Să aplicăm această mică grilă (și doar această mică grilă, deocamdată) pe realitatea românească a ultimilor 25 de ani. La nivel de politică, liberalismul a fost doar un nume pentru niște grupări politice, cu intenția clară de a câștiga un capital istoric pentru consolidarea identității grupărilor cu pricina. Măsurile adoptate de guvernele așa-zis de dreapta nu au încurajat afacerile autohtone, nicidecum, ci doar interesele unor oligarhi locali sau străini (să ne amintim impozitul forfetar, sau politicile de impozitare ale salariilor care descurajează orice manager cinstit nu numai să angajeze pe cineva, dar și să aplice niște principii oneste de promovare). Mecanismele suple de finanțare a afacerilor nu au existat – au existat, în schimb, credite preferențiale și politici schimbătoare la nivelul gestionării creditelor bancare. Mecanismele de finanțare prin proiecte au fost puternic birocratice și viciate de corupție și nepotism, iar mecanismele de control au fost și acelea discreționare. Așadar, pentru oamenii de rând înființarea și dezvoltarea unei firme a devenit curând un film SF (ceea ce a înăbușit timida înflorire a spiritului antreprenorial la nivelul clasei de mijloc). Pe acest fond, companiile multinaționale au preluat încet controlul, astfel încât, în multe domenii, antreprenorul care conduce o firmă de dimensiuni mici nu are decât cel mult șansa supraviețuirii. Toată această poveste se desfășoară pe un fundal pigmentat de trăsăturile de personalitate tipice unui popor balcanic – în care cinstea, inițiativa și responsabilitatea nu se regăsesc între punctele forte. Ce este de făcut? Probabil, o măsură rațională ar fi renunțarea la visul de nerealizat al unei Românii liberale și orientarea spre o social-democrație autentică (pentru că nici social-democrația de Dâmbovița de până acum nu a fost autentică).

Cu câțiva ani în urmă, în timpul șederii de două luni în Statele Unite, am fost surprinsă să constat că, în spatele capitalismului feroce instituit acolo sub masca liberalismului, am regăsit destul de multe trăsături din comunism. Acestea vin, în primul rând, din propaganda disimulată la nivel intern și extern. Atât în mesajele mass-media cât și în toate manifestările lor culturale – inclusiv industria de filme cu care domină mapamondul – tabloul socio-cultural și economic zugrăvit este fals (cu vagi trăsături comune cu realitatea și masiv înfrumusețat) iar americanul de rând este la fel de inoculat cu virusii idealului „visului american” pe cât era de inoculat în anii ’80 românul de rând cu idealul „construirii omului nou” și al „socialismului multilateral dezvoltat”. Doar așa-zisul scop final al acestor religii sociale diferă, în rest mecanismele și depărtarea omului real de idealul instituit de orânduirea respectivă sunt aceleași. În al doilea rând, ceea ce frapează în Statele Unite, în afară de uniformitatea culturală, este uniformitatea consumului. Faptul că pe întreg teritoriul unei țări așa de mari majoritatea supermarketurilor sunt fie Walmart, fie Safeway (și toate la fel, în consecință – aceeași organizare, aceleași produse, aceeași abordare) este la fel de terifiant. Este imaginea a ce pot face monopolurile și oligarhiile la nivel planetar. Distrugerea micului comerț, a comerciantului independent, a produselor și serviciilor la scară mică dar originale, înseamnă comunizarea consumului. Americanul este obligat să consume numai ce „vor” Walmart și Safeway – asta însemnând că anumite mărci și firme vor fi distruse dacă nu sunt pe placul marilor giganți comerciali. Mai mult decât atât, mari giganți comerciali nu vor negocia desfaceri de produse decât de la companii alimentare mamut. Iar acestea din urmă, numai „bio” nu se vor numi…așa, și pe alte căi conjugate, s-a produs distrugerea potențialului alimentar al Statelor Unite. Locuitorii mănâncă acum mâncare „de plastic” cum o numesc românii, cu consecințe serioase la nivelul sănătății și stării lor generale.

Trecând la cazul românesc, un bun exemplu este ofensiva de marketing a Megaimage, în perioada 2012-2013. La început, în calitate de expert, am aplaudat strategia inteligentă de marketing, conceptul (importat din Franța) de mic magazin care acoperă toate nevoile imediate de consum ale bucureșteanului grăbit – dar și identificarea inteligentă a vadurilor comerciale și ocuparea lor integrală. Apoi, în calitate de consumator care făcea parte din publicul targetat (bucureșteanul ocupat care are nevoie să găsească un magazin cu de toate la colțul străzii), m-am bucurat de îndesirea magazinelor Megaimage. Însă, după o perioadă de euforie (în anotimpul rece, mai ales) am început să percep și dezavantajele.  Magazinul minune nu avea decât marca proprie, 365 (o marcă ieftină, dar proastă) și doar un produs-două pe lângă, ca să nu spună cineva că vinde doar marca proprie. O serie largă de produse oneste și bune ca preț nu își găsesc locul pe rafturile lor. În culise, sunt ușor de dedus târgurile care se încheie, distrugerea anumitor firme, uciderea din fașă a micilor inițiative din sfera alimentară (fie că țin de import, fie că țin de producția internă) – chiar dacă unele ar fi geniale – și pericolul monopolului pe piața bucureșteană.  Ce să mai spunem? Când vrem să vedem cum arată o piață comunizată și desfigurată de giganții comerciali, să dăm o fugă la Washington – sau la Miami….și să ne întoarcem prețuind și păstrând varietatea comercială din România.

Pagina următoare »