spaţiu public


Ideea sugestivă de „suflet captiv” într-un model cultural a fost lansată de Dostoievski, în „Frații Karamazov”: exemplul dat era pe modelele culturale ale epocii medievale, atunci când fete romantice se sinucideau pentru a reitera un model, cum ar fi destinul Ofeliei sau Romeo și Julieta ale lui Shakespeare. Ideea poate fi extrapolată nu doar la comportamente adoptate pentru identificarea cu un model cultural,  ci și la prototipuri și modele de viață. Astfel, este vizibilă tendința generației Net de a își trăi viața conform unor standarde și modele consumeriste, ceea ce include stabilirea unor idealuri materialiste de viață, construirea relațiilor de cuplu în principiile și fazele occidentale, și, nu în ultimul rând, definirea identității de gen în maniera respectivă.

Am mai vorbit altă dată despre tendința genurilor de a își inversa reciproc caracteristicile, însă totuși, tendința care se constată mai intens este de masculinizare și trivializare pentru genul feminin. A devenit o uniformă pentru generațiile ’90 adoptarea pantalonilor în vestimentație (ceea ce atrage obligatoriu predominanța încălțămintei sport, prea puțin feminină) și prevalența negrului sau a unor culori mohorâte sau șterse la articolele de haine (de parcă celelalte culori ar fi prohibite sau nu ar exista), însoțite, evident, de un machiaj închis la culoare.  O privire aleatoare într-un loc circulat ar avea ca rezultat un șir de trecătoare cu uniformă de blugi/pantaloni obligatorie, de parcă personalitatea și varietatea ar fi interzise de la brâu în jos. Toate aceste tendințe se reduc, de fapt, la pierderea feminității – și nu vorbim doar de pierderea feminității la nivel vestimentar, ci și la nivel simbolic: valorile tradiționale feminine nu mai sunt de actualitate (blândețea, modestia, pudoarea, delicatețea, căldura sufletească ….). Mă opresc aici cu analiza, altfel nu ar ajunge mai multe bloguri pentru a analiza ce a pierdut lumea contemporană, fără să înlocuiască cele pierdute cu o altă valoare care să promită ceva pentru viitor….

(…) Ruptura între stat și națiune, despre care vorbeam în postarea anterioară, este completată de ruptura între scena publică și realitate, sau între agenda publică și agenda socială. Asta-i realitatea, spunea moderatoarea, atunci când invitatul i-a reproșat că televiziunile reliefează numai partea negativă și eventual ridicolă a lucrurilor, ascunzând elementele și motivele de profunzime. NU, nu aceea e realitatea. Aceea e doar o imagine strâmbă pe care au văzut-o niște indivizi cu un ciob în ochi și un ciob în inimă. (Cândva, o poveste de Andersen spunea că cioburile oglinzii sparte de zâna cea rea au zburat în lume, intrând în inima și în ochii multora, care nu au mai fost niciodată capabili să vadă frumusețea în ceea ce îi înconjura, ci doar urâțenia.) La fel trăiesc și românii în universul televizual. O serie de televiziuni comerciale continuă să arate cu lux de amănunte întâmplările nefericite, urâte și reprobabile – excepțiile deviante, de fapt – și să pretindă că aceea este realitatea…deși în paralel cu „știrile negative” au mai fost și 100 de fapte bune, 1000 de declarații de iubire  și 10000 de ore liniștite petrecute în familie pe care nu le-a pomenit nimeni…Dar mințile despre care vorbim sunt prea prinse în dreptunghiul cinic prostie-scandal-violență-sex  – din care trăiesc, de altfel – a.î. dacă li se arată un studiu despre răul imens pe care îl face o televiziune atunci când pune în fața unui popor o oglindă falsă (sau despre efectul de picătură chinezească al definițiilor negative românii sunt proști, sunt leneși, sunt hoți, sunt bandiți, sunt neguvernabili) nu îl receptează sau nu îl cred. Și nu cred nici că proprii lor copii sunt prinși în această pânză de păianjen, pe care au țesut-o de dragul banilor. Atunci, își merită soarta…

Până se mai schimbă ceva, putem să ne amuzăm amar făcând slalom pe alte canale de televiziune, dinspre care auzim fie îndemnuri naive la optimism (proaspetele îndemnuri  „să ne fie bine” dar acoperite de nimic…) fie, pe alte canale așa-zise de dezbatere, un spectacol în veșnică reluare, într-o păsărească de termopan din care omul obișnuit nu înțelege nimic, și în care interpreții de cauciuc își mai schimbă din când în când locurile dintr-un studio în altul.

E bine, nu? Să se salveze cine poate…

 Am urmărit, începând cu 1 decembrie, exteriorizarea publică unui val colectiv care, de-abia simțit în cursul anului, devine din ce în ce mai manifest în ultima vreme. Valul – expresia unui patriotism în formă brută – s-a manifestat nu numai în declarațiile unor oameni politici și în mass media, dar și în discuții anonime pe internet și în mediul real. Se pare că, după ce a probat mai multe haine culturale care nu i-au venit bine și s-a întors în final la stadiul de adolescență, după ce a gustat din pâinea amară a exilului, prejudecăților și exploatării europene, după ce a trăit într-o sferă conflictuală perpetuă care a ascuns distrugerea socială și economică reală… poporul român a început în sfârșit să-și dorească ceea ce i se cuvenea de la început. Un pic de bucurie, ceva mai multă liniște, multă prosperitate, tezaurul sufletesc pierdut în jungla tranziției și toate lucrurile bune pe care le-ar merita. Au existat fel de fel de încercări nereușite de a capta acest val, ba în reclame, ba în campania electorală, ba în declarații și sărbătoriri de 1 decembrie, ba în declarații formale… toate, cu slabe șanse de a capta măcar o undă din România profundă.

Mai întâi, (acum reiau ideea repetată de mai multe ori de Dan Puric, dar cel mai bine susținută în emisiunea de azi la Realitatea) există o ruptură profundă între stat și națiune. Iar ruptura aceasta nu are loc din cauza unei teorii a conspirației și nici din cauză că politicienii (inclusiv aleșii actuali) nu ar avea intenții bune – ci pentru că devenirea unei națiuni are un sens transcendent. Iar (aici continui eu demonstrația lui Dan Puric) pentru ca un politician să devină om de stat (ipostază care lipsește pe scară largă în clipa de față), trebuie să se raporteze la Dumnezeu înaintea procedurilor, hârtiilor, comitetelor și comițiilor, intereselor politice sau geopolitice, și mai ales înaintea păturilor superpuse de orice natură care obturează legătura societății cu guvernarea. Statul poate reprezenta națiunea numai în momentul în care misiunea superioară a  celor care îl compun prevalează în fața interesului personal și de grup. S-a mai vorbit despre asta, într-adevăr, dar ceea ce nu s-a subliniat niciodată este că misiunea unui om sau a unui grup pe Pământ nu poate fi decât aceea pe care le-a dat-o Dumnezeu. În rest, orice dezbatere logică, rațională sau politic-filosofică este un lux superfluu. Putem să mai așteptăm încă câteva secole în aceeași pierdere a sinelui românesc, însă concluzia va fi aceeași.

Relativizarea care afectează aproape tot ce mișcă în spațiul public a atins, inevitabil, și practica sociologică. Avem sondaje de opinie  care se bat cap în cap și sondaje care nu se potrivesc cu comportamentul respondenților. Avem institute proaspete de sondare a opiniei publice, iar directorii unora dintre acestea  coordonează în mod eficient cercetarea cu vizitele la case de toleranță( 😦 ) . Avem  canale mass-media cu un nivel de înțelegere din ce în ce mai scăzut și un spirit partizan din ce în ce mai accentuat, care „uită” să prezinte ce este mai important în sondaje sau le interpretează în mod greșit. Și mai avem debate-ri media constanți, unii dintre ei experți, care iubesc atât de mult ipostaza de formatori de opinie încât se adaptează vesel la ping-pong-ul cu replici ieftine în care se amestecă și aprecieri sociologice… 

Deci, ce se întâmplă? Manipulare sau eroare? La prima presupunere nu se  pot aduce dovezi, deși se observă cu ochiul liber efectele acțiunilor unor  „păpușari” (care nu se văd în prim planul mediatic) care au acumulat putere de a gestiona și manipula informația și nu au rețineri în a o folosi. La a doua presupunere însă se pot aduce argumente sociologice, urmărind ce se întâmplă în spațiul academic în ultimii ani. Ce am observat? O scădere accentuată a calității pregătirii absolvenților de sociologie, cu efecte ulterioare asupra prestației institutelor de cercetare. Am văzut, recent, cercetarea pentru o teză de doctorat în sociologie, un sondaj de opinie cu o metodologie greșită a chestionarului (greșeli la variantele de răspuns care m-au făcut să mă întreb cum a ajuns candidatul la Școala Doctorală…). Am  observat, ca respondent, practica unuia din institutele de pe piață (probabil m-au inclus în baza de date pentru că eram un respondent conștiincios, din solidaritate de breaslă :)). Unele sondaje forțau răspunsurile prin efect de halou, formulări părtinitoare sau prin eliminarea variantelor de răspuns de mijloc. Și în general, regulile de corectitudine care nu trebuiau să scape unor absolvenți competenți sunt eludate din nepăsare și superficialitate…Există și o soluție pentru a contracara aceste falsificări voluntare sau involuntare:  sondajele să fie publicate împreună   cu chestionarele, metoda de eșantionare, de colectare și de prelucrare a datelor. Sau, soluția (b): să fie publicate rezultatele doar după evaluarea blind  a metodologiei de către un colectiv imparțial de sociologi, eventual din mediul academic.

 Și, în interesul general, îi sfătuiesc pe experții care au mai rămas să refuze să se alinieze la tonul unor discuții care transformă sociologia în discurs de maidan. Sociologia este pentru oameni serioși și competenți, devotați misiunii lor, care nu fac compromisuri sau pact cu diavolul nici măcar din când în când…

În ultimele săptămâni am făcut călătorii lungi și chiar temerare, căutând instrumente noi de defrișat jungla virtuală. Radicalizarea spațiului public a făcut mediul online să „frigă” pe alocuri. Dar, dincolo de temperatura anormală pentru acest anotimp, m-am întrebat care au rămas locurile virtuale sigure, în care un utilizator se poate informa sau poate vedea opinia reală a altora de seama lui (având în vedere că în spațiul real toată comunicarea mass-media  este trucată). Răspunsul: exclusiv, în rețelele sociale de imediată proximitate. La nivel de ansamblu, numai cineva cu experiență în strategie poate să vadă uriașa iluzie optică la care sunt supuse publicurile – și îmi pare rău că la o parte din iluzia optică virtuală care se desfășoară în prezent am contribuit și eu, fără să vreau, prin unele proiecte ale mele. Aș putea să motivez că nu acestea au fost intențiile, atunci când mi-am transmis viziunea unor colaboratori care nu o meritau.  Probabil, și la construirea bombei atomice au fost folosite descoperiri făcute cu alt prilej, în alt scop, și împărtășite în scopul Binelui, și nu al Răului. Dar, întotdeauna discernământul aparține celor care folosesc ulterior cunoașterea.  Pentru cel care făcut descoperiri și le-a transmis, este prea târziu, nu mai poate să le ia înapoi.

Ce-mi rămâne de făcut? Am căutat, zilele acestea, să mă revanșez printr-un proiect deosebit, care ar fi avut un impact pozitiv în spațiul public. Însă nu s-au găsit parteneri interesați. De unii m-am ferit să audă ideea, pentru că ar fi folosit-o pentru interesele lor politice; alții au auzit și nu au crezut, pe alții nu i-a interesat, iar alții s-au mișcat prea încet. În concluzie,  ideile mele și capacitatea de implementare sunt prea avansate pentru stadiul de acum al societății.  Așadar, o să iau o pauză, până când Dumnezeu îmi va da un semn că vrea să le folosesc.  Nu am obiecții cu privire la lungimea pauzei. Măcar voi avea parte de liniște…

În spaţiul social, eclipsele simbolice se petrec mai lent decât în spaţiul astronomic. Dar mecanismul este acelaşi: Soarele, astrul zilei şi dătătorul de viaţă, este obturat de un astru mic, al nopţii – important şi el, „polar” ca energie faţă de Soare – şi astfel, cele două energii, în loc să se completeze, se concurează. Şi nu oricum! Pe perioada eclipsei, câştigă „concurentul” mai mic – şi care de altfel nu are lumină proprie în viaţa de toate zilele, ci luminează tot datorită Soarelui :). Însă, pe perioada eclipsei, actorul-umbră devine o vedetă. Şi ce a mai spus Luna? Ce a mai făcut Luna? Oare ce gândeşte Luna? Ce intenţii are? Ce aliaţi are şi ce pioni va muta în continuare? Întunericul şi misterul produc fascinaţie şi atrag privirile. Se vorbeşte enorm despre umbră şi puterea ei, şi prin aceasta se sporeşte puterea eclipsei. În sufletul lor, toţi actorii şi spectatorii poveştii caută lumina Soarelui (inclusiv Luna :)) dar totuşi, prin complicitatea inconştientă a tuturor, forţa colosală a vieţii rămâne îngropată şi blocată. Nu pentru totdeauna – doar până când trece eclipsa…

Cam asta este, pe scurt, starea spaţiului public românesc la ora actuală. O eclipsă de primitivism întunecă cerul social şi a ajuns la faza maximă. Elitele, pe care nu le-a văzut nimeni de 70 de ani încoace şi cărora li se simte amarnic lipsa (au fost căutate ba în trecut, ba în direcţii false…) există, dar sunt disparate şi complet ascunse. Pentru că nu este o eclipsă inelară, ci una totală…nu se mai vede nici un profesionist pe scena publică. Şi cine ar sta acolo, într-un spectacol din ce în ce mai prost regizat, în care se mimează totul?

Vestea bună este că nici o eclipsă nu este fără sfârşit. Şi, chiar dacă timpul este uneori mult prea răbdător cu eclipsele sociale (iar a noastră durează cam demult) vine o vreme când străluceşte Soarele. Cine vrea să ajungă acolo, să se înarmeze cu răbdare şi cu credinţă. Şi cu curaj…


S-a vorbit şi se vorbeşte des în spaţiul public despre parteneriate. Însă, în democraţia noastră din ce în ce mai wild, cuvântul a căpătat un sens cel mult simbolic. Sub aparentul parteneriat s-a ascuns adesea un individualism feroce, disperarea celor care nu au „zestrea” profesională necesară şi caută să câştige de undeva – pentru că întregul este mai mare decât suma părţilor. Şi tot sub deviza parteneriatului, termen de lemn gol de conţinut în cazul unor proiecte, s-a mai ascuns lenea, temporizarea şi incompetenţa (munceşte unul, câştigăm toţi). În fine, parteneriatul a mai fost eticheta elegantă a exploatării, prin diferenţa de statut şi acces la resurse (eşti mic, mai stai la coadă să obţii avantaje). Ca să nu menţinăm şi termenul învecinat, spiritul de echipă – şi el, de multe ori doar o draperie pentru modul de acţiune tipic românesc, cel de gaşcă…

Dar, în sfârşit, a sosit timpul pentru parteneriatele adevărate. De ce tocmai acum? Pentru că este acţiunea cea mai înţeleaptă care se poate iniţia în vreme de incertitudine şi criză. Banii, avantajele materiale şi statutul social se pot prăbuşi dintr-odată, dar oamenii şi mai ales reţelele rămân. Parteneriatul real presupune o „punere în comun a aptitudinilor, competenţelor şi resurselor” realizată cu scop şi condiţii transparente, şi poate fi salvator într-o criză socială (acută sau cronică). Mai rămân de evitat doar câteva „mici” probleme precum superficialitatea, tupeul, minciuna şi impostura, capcane care pândesc la tot pasul pe căutătorul de relaţii de afaceri durabile. Dar, cine a dat peste ele de mai multe ori în jungla românească ajunge să le simtă de la distanţă…

Pagina următoare »