spiritualitate


Lecțiile de viață. Cine nu și-a pus măcar odată problema acestor lecții (mai exact a ceea ce a învățat din experiență trăită în direct, de-a lungul vieții)? Această întrebare se leagă direct de inteligența spirituală și, cu cât este mai reflexiv un individ cu privire la aceste lecții, cu atât îi va crește coeficientul inteligenței spirituale (SQ). În plan practic, cu cât cineva învață mai repede lecțiile esențiale trecute pe agenda sufletului, cu atât își va ușura traseul de viață. Pentru că, nu-i așa, e mai ușor să urci pe munte cu un bagaj ușor în spate, decât cu unul plin cu bolovani (= probleme nerezolvate). Ușor de zis, greu de făcut! Lecțiile durează ani, iar unele durează chiar zeci de ani, pentru că se leagă de traume transmise de părinți – sau pentru că intră pentru o lungă perioadă în latență și se reactivează brusc, odată cu circumstanțe exterioare care acționează ca un declanșator…iar, odată cu declanșarea, actorul principal are senzația că lucrurile au scăpat de sub control. De unde acele reacții iraționale, de unde acele sentimente, de unde acele situații, care păreau rezolvate la un moment dat?! Ușor-ușor, anumite detalii se așează la locul lor, ca într-un puzzle invizibil, și revelează tabloul magnific țesut de Marele Arhitect pe canavaua complexă a vieții. Ce să fac când o lecție se repetă? m-au întrebat mai mulți, în diverse situații. Cum îmi dau seama ce am greșit și ce ar trebui să fac? Păi, mai întâi ar trebui identificată, ca pe un covor persan gigantic, configurația care se repetă. Configurația conține, de obicei, o dominantă care se referă la o condiție psihologică și afectivă repetitivă (extrem de diversă: de exemplu, dispoziția de a proteja pe „neajutorați”, sau de a „salva țara”, sau de a îngriji membrii feminini din familie), condiție care are pe fundal o traumă și, în asociere, un atașament sau mai multe (în sensul dat de Lazarev: un atașament este o idee adoptată de individ la un nivel profund, idee pe care o menține și care, combinată cu alte atașamente și reflectată în program mental,  îi determină comportamentul în mod inconștient).

Însă, revenind la întrebare: cum își dă seama cineva dacă a greșit sau nu încercând să rezolve o lecție de viață? Răspunsul se află în spirala lecțiilor. Așadar, dacă o lecție se repetă (nu se repetă neapărat în aceleași împrejurări și cu aceleași persoane: configurația rămâne aceeași, dar contextul și actorii pot să difere) trebuie văzut dacă este mai intensă sau mai slabă decât cea anterioară: cu alte cuvinte, dacă spirala este mai slabă sau mai puternică. Dacă este mai intensă, înseamnă că învățarea nu s-a produs deloc, iar „configurația” respectivă este așezată mai aproape de subiect, mai evident, astfel încât să crească șansele de a fi înțeleasă. Dacă este mai slabă, înseamnă că omul respectiv a făcut câțiva pași folositori în direcția rezolvării lecției, dar nu suficienți (trebuie să mai facă eforturi pentru a rezolva lecția integral). Această a doua alternativă este mai bună, evident, pentru că direcția corectă a fost găsită. Ce să facă, totuși, cineva care nu a găsit nici măcar direcția pentru a rezolva o problemă? Rămâne doar intuiția, sau rugăciunea, sau călăuzirea…

Anunțuri

Există destul de multe momente în viață în care o întâlnire (de afaceri sau instituțională – profesională, în general) care, deși setată în agendă și aparent motivată, se prelungește fără nici un motiv și în final nu aduce nici o soluție.  Pe parcurs, uneori, chiar discursul inițiatorilor pare gol, lipsit de semnificații și în același timp de scop, așa că, în afară de plictiseală și de lipsă de concentrare, apare – legitim – întrebarea de ce…. Teoretic, nimeni nu are intenția să își piardă timpul, așa că în prima fază nimeni nu poate explica amânarea momentului final al întâlnirii și oboseala inutilă care apare după aceea. Cel invitat la discuție rămâne cu sentimentul că a pierdut ceva – și a pierdut, într-adevăr, dar a mai pierdut și altceva, în afară de timp. Întâlnirile de acest gen sunt doar pretexte pentru „furtul de energie”, în situația în care unele suflete, cu un deficit mare de energie (mai ales pentru că s-au menținut pe o vibrație negativă în mod persistent, timp de mai mulți ani) caută o soluție pentru a se reîncărca. De obicei, cel chemat la discuție este surprins de lipsa de substanță a acesteia, sau de lipsa nevoii reale de a discuta acel subiect. Substratul real este cel energetic, în măsura în care foarte mulți caută inconștient soluții de a se reîncărca, deși reîncărcarea reală (și durabilă) se face doar prin reluarea legăturii cu Dumnezeu.

Care sunt, totuși, soluțiile (mai ales că multe din aceste situații se pot petrece în umbra relației șef-angajat, în interiorul căreia nu se pot refuza întâlniri)? Cineva care are idee despre tehnicile de protecție a dat o soluție nostimă, nu neapărat potrivită să fie adoptată: „pot să vin eu la aceste întâlniri, să joc rolul de bodyguard energetic și să aplic tehnici de apărare… nu s-a văzut că există mulți astfel de bodyguarzi pe scena publică?!”. Chiar dacă este amuzantă, la prima vedere, soluția nu trebuie adoptată sau recomandată, din mai multe motive. Cel mai puternic este că lumea nouă care se naște nu mai răspunde legii competiției pentru resurse limitate (războiul și lupta de orice tip se înscriu în logica unor lumi primitive, nu în logica lumii evoluate care se prefigurează). Așadar, oricât de palpitantă ar fi ideea unei lumi „energetice”  de tipul Star Wars, în care se înfruntă indivizi avizați în tehnici de lucru cu energiile, aceasta este doar o capcană, pentru că o astfel de lume nu este decât o „lume a întunericului” cosmetizată. Celălalt motiv se referă la necesitatea adoptării unor tehnici de protecție individuale, pe care oamenii nu le învață, le ignoră sau, odată învățate, uită să le aplice. Și totuși, una, două sau trei lecții succesive de acest gen reîmprospătează memoria – măcar de nevoie, dacă nu din alt motiv….

Astăzi am citit o carte remarcabilă, „Am murit și m-am descoperit pe mine însămi„, de Anita Moorjani, o carte scrisă ca urmare a unei experiențe „în preajma morții”. Sunt multe pasaje în carte în care mi-am regăsit unele dintre convingeri și idei din propria experiență (în care, într-un alt fel și pe un alt drum, am redescoperit și am reevaluat sensul existenței).

Dintre aceste idei demne de reținut (și de lucrat, nu doar de reținut…) aș reține deocamdată două, pe care le-am mai regăsit și în alte cărți, dar niciodată subliniate atât de clar. Prima este importanța centrării pe sine, de care vorbește atât de frumos autoarea: Noi suntem una cu universul, iar menirea noastră este să ne manifestăm sinele real, care este magnific. Lumea exterioară nu este decât o reflexie a lumii noastre interioare. Marea încercare a vieţii mele a apărut din cauză că m-am focalizat prea tare asupra lumii exterioare, fapt care m-a condus la comparaţii şi la competitivitate. […] Pe atunci îmi doream să îi conving pe ceilalţi oameni să gândească la fel ca mine şi să creadă în lucrurile în care credeam eu, în loc să îmi accept unicitatea şi diferenţele faţă de ceilalţi. (p.224).

Iar a doua este legea permisivității (îi putem spune așa) care se situeaza într-un relativ contrast cu legea atracției, în sensul că presupune o atitudine diferită. În legea atracției, perspectiva este în continuare ofensivă (pentru că se concentrează pe acțiunea emițătorului de frecvențe în Univers), ceea ce, atrage atenția autoarea, înseamnă în continuare o tensiune și un gând implicit că „ceva nu este în regulă”, o concentrare pe ideea de lipsă, care trebuie abandonată:

În anii din urmă s-a vorbit foarte mult despre sincronicităţi şi despre legea atracţiei. Gândul că viaţa poate urma direcţia dorită de noi este foarte atrăgător, dar personal prefer să mă gândesc la această lege din perspectiva permisivităţii, nu a atracţiei.[…] În realitate, el [Universul, n.n.], este abundenţă infinită, fiind capabil să se dilate şi să circumscrie tot ceea ce ne dorim. Depinde numai de noi în ce măsură permitem lucrurilor pe care le dorim să pătrundă în viaţa noastră, dar acest proces se derulează întotdeauna din interior către exterior, nu invers.
După ce am înţeles că în afara sinelui meu infinit nu mai există nimic, am început să mă consider o operă aflată într-un proces continuu de perfecţionare, dintr-o perspectivă dinamică, nu statică. La fel ca un caleidoscop care trece încontinuu de la o imagine superbă la alta, perfecţiunea se află tot timpul în mişcare. (p.224).

„Observatorul din fizica cuantică influențează rezultatul oricărui experiment, în funcție de așteptările sale. Cu alte cuvinte, doi savanți care fac exact același experiment vor înregistra rezultate diferite, în funcție de propriile lor așteptări. Motivul pentru care acest lucru este așa de important este că el pune toată responsabilitatea pentru calitatea vieții noastre în mâinile fiecăruia dintre noi, ca Observator.(…)

Oare există dovezi științifice de necombătut că ceea ce gândiți vă influențează viața? Există o bază științifică pentru crearea realității intenționale? Răspunsul este DA, cu o probabilitate de 99,8 la sută. Această probabilitate este la fel de sigură ca mărul care va cădea din copac. Cu alte cuvinte, posibilitatea să existe un efect direct al conștiinței asupra vieții voastre este la fel de sigură ca legile gravitației. Această parte a creierului, denumită Observatorul, este cerebelul inferior și funcționează ca o lampă de la un retroproiector. Lampa aceasta este aprinsă tot timpul și are un bec garantat pe viață. Ea proiectează pe ecran (viața voastră) filmul (rețeaua neuronală) pe care l-ați pus în proiector. Pentru a vă schimba viața, trebuie să alegeți un alt film și să îl puneți în proiector. Această analogie simplistă este în deplină conformitate cu actuala teorie cuantică. Apar fenomenele undă-particulă (realitatea), iar caracteristicile pe care le prezintă acestea sunt afectate de modul, momentul și locul în care Observatorul alege să facă o observare.”(Greg Simmons, Fizica schimbării, 2009)

Atunci când cineva pornește, în mod conștient sau neconștientizat, pe calea vindecării (vindecare spus cât se poate de general – cuvântul poate fi sinonim cu evoluția către manifestarea lui Dumnezeu în om), viața devine o ascensiune pe un munte, un drum plin de pericole și capcane, dar și de „peisaje”de o frumusețe inegalabilă. Iar în final, urcușul merită să fie făcut pentru că răsplata de la final este transformarea (sau chiar transfigurarea) călătorului. La fel ca pe un munte fizic, drumurile sunt multiple și infinite chiar (pentru că sunt individuale) iar peisajul se schimbă perpetuu. În calea călătorului se așează nu doar lecții, pericole, capcane și teste (în partea grea a traseului) ci și daruri nenumărate (în partea frumoasă, de răsplată): protecția răcoroasă a copacilor și fructe de pădure, aer curat, cristale și ape limpezi de cleștar, clipe de împlinire și de liniște, tovarăși temporari de drum uimitor de sincronici sau, dimpotrivă, de complementari. Dar poate că surpriza cea mai mare vine de la agenții vindecării – adică de la agenții care impulsionează urcușul (uneori un impuls atât de puternic încât călătorul se trezește pe potecă exact o spirală mai sus…). Acești agenți pot avea ipostaze multiple (pot fi sub formă umană: parteneri de cuplu, părinți, copii, șefi, prieteni…. sau simbolică: întâmplări, relații, evenimente, ș.a.) – important este rolul de catalizare pe care îl au în evoluție și împletirea lor mai curând surprinzătoare cu alte elemente de pe canavaua vieții. Acțiunea agenților vindecării poate fi brutală: saltul se produce în urma unei crize existențiale, și se realizează aproape întotdeauna din ceea ce părea o pierdere. Pe de altă parte, efectul agenților poate fi paradoxal: deși bilanțul final al călătorului nu este pozitiv (relația poate ajunge la un punct final, de ruptură iremediabilă) acesta din urmă constată că agentul i-a lăsat în rucsacul cu provizii pentru drum o resursă extrem de importantă (cu exemple extrem de variate: o firmă, un copil, un prieten necuvântător, o realizare, o terapie neconvențională, un pelerinaj inițiatic sau, pur și simplu, abilități absolut necesare care s-au format în timpul acelui episod de viață) – resursă care, la rândul său, poate prelua ștafeta ca agent al vindecării. Și, cu fiecare resursă (acestea, în mod ciudat, fac ca rucsacul să devină din ce în ce mai imponderabil) atingerea vârfului devine din ce în ce mai posibilă.

 troita 2drum 2varf 2 de susvarf 2 de jos

În logica manifestării omului pe scena vieţii, conexiunea se referă la legătura energetică creată între două fiinţe la nivel subtil şi în mod reciproc consimţit, prin care o fiinţă este „hrănită” cu energie de cealaltă fiinţă. Cu alte cuvinte, fiinţa care hrăneşte acceptă să fie, temporar, releul prin care vine energia de la Dumnezeu. Aşadar, conexiunea nu intră în categoria acelor fenomene de furt energetic (în acest din urmă caz legătura se creează pe nesimţite şi nu este conştientizată de partea vătămată). Spuneam, nu demult, că multe legături între rude şi prieteni funcţionează pe acest tipar împovărător, care nu ar trebui acceptat sau justificat de nimeni, nici măcar temporar.  Dar, revenind la conexiune, aceasta poate funcţiona, pe o perioadă limitată, într-o relaţie de creştere spirituală. De obicei, o conexiune se stabileşte mai rar între rude apropiate (şi în acele cazuri pot exista diferite modele de hrănire energetică, dar relaţiile de acel tip sunt mai complicate şi durează mai mult timp).  Aşadar, cum funcţionează şi care sunt semnele unei astfel de conexiuni? La nivel de relaţie, există o frecvenţă periodică a comunicării interpersonale (vizite, convorbiri, mesaje) iar durata comunicării este relativ lungă; există, în cele mai multe cazuri, şi dovezi de telepatie (mesaje mentale care au fost „receptate întocmai”) sau de comunicare fără cuvinte în mai multe probleme (anticipare de acţiuni, ş.a). De asemenea, beneficiarul conexiunii începe să facă progrese vizibile (succese profesionale, reuşită într-un domeniu care i se părea relativ greu, etc.). Bine, ar putea obiecta unii, dar care este diferenţa între acest tip de relaţie şi relaţia clasică de mentorat? Este o diferenţă clară, pentru că în acest caz putem vorbi de evoluţie pe planuri multiple (atât din sfera profesională, cât şi personală). Apoi, relaţia poate fi profesională, dar esenţa ei nu este profesională: sursa şi beneficiarul au o relaţie care este interumană în primul rând. Cu alte cuvinte, conexiunea acţionează ca un câmp de protecţie şi simultan de facilitare a dezvoltării beneficiarului.

De ce, însă, au apărut conexiunile de tipul acesta? Pentru că omenirea s-a depărtat din ce în ce mai mult de Dumnezeu şi, câtă vreme frecvenţa legăturilor directe cu Sursa scade, scade şi frecvenţa legăturilor posibile, ca şi cantitatea de energie primită de beneficiari. În aceste condiţii, aceştia din urmă se întorc către alţi agenţi, cu speranţa găsirii unei soluţii, chiar şi temporare. De ce sunt bune conexiunile (dacă sunt bune)? Pentru că permit o creştere a unei persoane, până în punctul în care se poate orienta singură către Sursă. Condiţiile de realizare ale unei conexiuni se referă, desigur, la volumul şi consistenţa depozitului de iubire al celui/celei care donează energie, pe parcursul acestei relaţii temporare, ca şi la legătura donatorului cu Sursa (care ar trebui să fie cel puţin stabilă, astfel încât şi releul să se poată reîncărca sau să aibă ce retransmite). Există, pe de altă parte, multe conexiuni aparente (care se pot confunda doar prin formă, nu şi prin rezultate).  În ce măsură o relaţie influenţează în bine evoluţia celeilalte persoane? Aceasta ar trebui să fie întrebarea şi testul final în orice relaţie, nu doar în cea de tip conexiune.

Adesea, rostul unei relații nu este doar interacțiunea și oglindirea (având ca țintă finală, în plan spiritual, vindecarea). Unii dintre actorii prezenți în viața noastră (cei prezenți în mod persistent, cu care interacționăm mai frecvent într-o anumită etapă a vieții) joacă rolul de martor.  Cu alte cuvinte, un martor „înregistrează”, ca într-un jurnal eteric, reușitele și nereușitele, eșecurile, frustrările și evoluția cotidiană a „actorului principal”. Temperatura unei relații actor-martor este variabilă (martorul poate fi și un partener de cuplu, dar poate fi și un părinte, o soră, un prieten, un fiu sau o fiică, un mentor sau un discipol…), iar relația nu este neapărat reciprocă (adică, nu neapărat fiecare termen al relației este un martor pentru existența celuilalt) – sau, în cazul în care este reciprocă, nu este neapărat simetrică. De asemenea, se mai poate spune că nu valența evolutivă este cea care contează într-o asemenea relație, și nici nivelul spiritual al celor implicați nu trebuie să fie apropiat sau să coincidă. Ceea ce definește acest tip de relații este pozitivitatea, lipsa criticii și funcția de sprijin: de aceea nu aspectul transformațional este în prim-planul relației, ci cel narativ.

Alegerea și acceptarea rolului de martor pentru altcineva (cu toate că fiecare suflet are de jucat rolul principal pe scena propriei vieți)  este o dovadă de iubire în sensul absolut al cuvântului. Timpul pe care un suflet îl petrece pe Pământ este atât de limitat, iar construcția care trebuie ridicată în timpul unei vieți poate fi atât de grea și de complicată, încât punerea între paranteze a propriei construcții pentru „a consemna” simbolic existența altuia este, în sine, un sacrificiu. Fără îndoială că martorii au și de câștigat în urma acestui sacrificiu (primesc mesaje, li se deslușesc dileme personale, li se cristalizează propria identitate) dar, dincolo de câștigul spiritual și de modelarea blândă care poate să apară în cursul unei asemenea relații, martorii au și o sarcină importantă (deși mai puțin evidentă): de a găsi echilibrul între propria construcție a vieții și rolul de martor. Există și cazuri în care construcțiile se împletesc, dar acesta este cazul ideal. Mai des întâlnite sunt situațiile în care, de dragul narațiunii/piesei de teatru care se desfășoară pe scena altcuiva, martorul uită de sine… ceea ce, din nou, nu ar trebui să se întâmple. Echilibrul, sau arta de a trăi, este deosebit de greu de atins în zilele frământate ale existenței noastre.

Pagina următoare »