spiritualitate


Scriam, în episodul anterior, despre „jungla energetică” şi despre formele variate în care oamenii caută să se hrănească cu energie. La vârsta primei tinereţi,  cele mai dese forme de schimb de energie sunt relaţiile sociale cu grupuri secundare (grupurile de peers) şi relaţiile de cuplu (în care, în majoritatea cazurilor, transferul se face dinspre feminin spre masculin). Aici, lucrurile sunt simple pentru că nivelul bazal de energie este încă ridicat şi, în majoritatea cazurilor, nu există dezechilibre fundamentale – prin urmare, avem de-a face cu un transfer „soft” şi adesea nesesizabil.

Începând cu vârsta celei de-a doua tinereţi (după 30 de ani) lucrurile se complică, mai ales prin apariţia în peisaj a diverselor persoane, din familie sau din mediul apropiat, care solicită un transfer de energie din partea adulţilor (copii şi, în unele cazuri, părinţi sau fraţi). Dezechilibrele energetice se fac simţite, uneori obiectiv (şi determină consultaţii medicale sau neconvenţionale), alteori subtil şi insesizabil. Cert este că practicile de schimb energetic se intensifică la această vârstă, iar „depozitul de iubire” este intens solicitat. În acest punct, ar merita o discuţie despre „legitimitatea transferului” – sau cine este „în drept” să ceară energie de la cine…(dar despre aceasta, într- o postare viitoare).

Cum recunoaştem pe cei care au nevoie de energie? Destul de uşor, prin comportamentul social. Sunt, pe de o parte, persoanele care sunt cunoscute drept „cauzatoare de probleme”, turbulenţii, cei care intră mereu în încurcături sau au mereu probleme existenţiale şi/sau psihologice, cei care vor să fie mereu în centru atenţiei etc.  Pe de altă parte, sunt şi „răniţii cuminţi”, cei care îşi ascund traumele şi, mizând pe cartea integrării familiale şi sociale normale, caută reţete energetice „secrete”. Acest tip de „prădător energetic” este mai greu de sesizat, mai ales pentru că va adopta o strategie de consens relaţional şi se va ascunde sub masca „prieteniei”, „iubirii”, a unei oportunităţi profesionale nemaipomenite ş.a. În fine, mai sunt persoanele care, după o perioadă de prosperitate şi echilibru, trec prin situaţii grele şi îşi schimbă brusc tiparul relaţiilor familiale şi sociale.

Din enumerarea de mai sus se poate presupune, în mod greşit, că sfera „căutătorilor de energie” (cel puţin, a primelor două categorii) se suprapune cu sfera celor care suferă de diverse psihopatologii (personalitate accentuată, borderline, ADHD) – dar ar fi greşit. Deşi cele două mulţimi se intersectează, sfera căutătorilor de energie este mult mai largă. Există foarte mulţi oameni  care fac parte din ea şi nu ar putea fi diagnosticaţi în nici un fel, ci cel mult caracterizaţi cu anumite trăsături psihologice (care nu ar servi prea mult la gestionarea situaţiilor întâlnite efectiv în terenul existenţei).  (Va urma)

Mi-a luat mult timp, preţ de ani de zile, să înţeleg că oamenii nu acţionează conform raţiunii şi nici măcar conform mobilurilor şi intereselor (chiar dacă aparent acestea există). Nici acţiunile, nici deciziile pe care le iau nu sunt susţinute din spate de motive raţionale. Iar emoţia şi afectivitatea, despre care se vorbeşte atât de mult şi de inutil în psihologie, nu sunt decât un strat gros de tempera care ascunde impulsul uman real. Şi nu, nici instinctul nici intuiţia nu îi animă pe oameni – însă acestea din urmă sunt două instrumente puternice de orientare pentru două categorii de oameni (instinctivii – mai primitivi, intuitivii – mai evoluaţi) care au ştiut să cultive acest sistem interior de semnalizare.

Ceea ce îi animă pe oameni în mod continuu este căutarea de energie. Că este vorba de energie fizică (procurată prin hrană, mâncare, căldură, adăpost, odihnă), energie intelectuală (hrana pentru creier) sau afectivă (comunicarea, viaţa socială, prietenii, viaţa în cuplu etc.), căutarea de energie orientează tot ce există. Iar, în ceea ce îl priveşte pe om, necesitatea celor trei tipuri de energie de mai sus îl face adeseori să uite de fărâma de Dumnezeu din el şi, prin urmare, de nevoia celei mai preţioase energii: cea spirituală. Depărtarea şi uneori ruperea legăturii cu Dumnezeu îl fac pe om, pe parcursul vieţii, să confunde Sursa cu cele mai variate miraje (a se citi ispite) care îi apar în cale, conform legii atracţiei. Cel mai comun caz este acela în care cineva întoarce cu totul spatele vieţii de până atunci, pentru că i-a ieşit în cale o fiinţă-totală, în care pare să regăsească sursa care-i satisface nevoia energetică cea mai profundă. Fals, pentru că într-o relaţie matură nimeni nu ia energie de la nimeni – mirajul dispare curând, iar trezirea este adeseori brutală.

Dar, dacă tot vorbim de energie spirituală, există vreun „rezervor” intern care poate să îl susţină pe un om intervale determinate de timp, la nevoie (care acţionează ca un generator care intră în funcţiune când alimentatorul a ieşit din priză) ? Da, există. Eu îl numesc depozitul de iubire … este ca un rezervor intern care, pe lângă rolul de a satisface nevoia energetică minimă, indiferent ce se întâmplă cu alimentarea din mediul extern, mai are şi alte funcţii. Una dintre funcţii este echilibrul şi menţinerea umanului.  Cu alte cuvinte, cineva cu un depozit bogat de iubire nu este capabil să facă rău conştient altora, nici dacă îi apar în cale „o mie de ispite”. O altă funcţie este reglarea percepţiei realului: cineva cu un depozit bogat de iubire va fi mai puţin predispus la a recepta lumea în termeni egotici sau de a judeca. Şi în fine, o altă funcţie este orientarea spre misiunea în viaţă (ca o servodirecţie :)).

Dar, dacă tot vorbim de depozitul de iubire, cum se construieşte el? Bazele lui se aşează fundamental în copilărie (în care părinţii reproduc rolul simbolic al lui Dumnezeu)- după care, depinde de copilul devenit adult dacă a ştiut să sporească acest capital primit de la cei care l-au crescut, sau l-a risipit. Uneori, omul respectiv pleacă la drum cu un capital atât de scăzut de iubire, încât este nevoit să se prefacă toată viaţa că l-ar avea la acelaşi nivel ca şi ceilalţi…Cum se poate şti, atunci, într-o junglă de „prădători energetici”, dacă o nouă cunoştinţă este benefică sau este doar un nou căutător de energie? Aceasta este o întrebare complicată, la care nu se poate da un răspuns monovalent. (Va urma)

Ca de obicei, finalul anului 2012 și începutul lui 2013 au abundat în previziuni astrologice. Ce vor face Berbecii sau Fecioarele, ce se întâmplă cu diverse personalități politice în 2013…sau ce se întâmplă cu guvernul, cu cutremurul și cu criza financiară.

Într-o măsură, atmosfera de sfârșit de an – spumoasă, festivă și ușor nostalgică – face ca o anumită superficialitate să fie inerentă. Dar ce se ascunde sub aceste interpretări? Pot sta în picioare, sau sunt doar elemente trecătoare de distracție și umplere a timpului?

Ca să răspundem la întrebare, să considerăm două niveluri de analiză: unul, al astrologiei și rezultatelor ei („domeniu” considerat pseudoștiințific și deci destul de contestat), iar celălalt, al practicii astrologice.

Primul nivel ne spune că, în ciuda numeroaselor obiecții, există și aspecte care coincid, între interpretarea hărții astrale și a evenimentelor care se petrec efectiv. Ca exemplu de prognoză pentru colectivitate, anul 2012 (un an extrem de frământat și care a adus mari schimbări în plan instituțional peste tot în lume) a coincis cu o hartă astrală dominată de „crucea mobilă”, un aspect în care planetele grele (Saturn, Pluton și Uranus) formau opoziții sau cuadraturi simultane, într-un dans planetar complicat care s-a repetat pe parcursul mai multor luni. Aceste aspect se întâlnește în epocile de mari schimbări sociale și colective, în care se prăbușesc instituții, orânduiri sau chiar civilizații. Altfel spus, trăim epoca în care dezvoltarea tehnologiei (inclusiv prin efectele ei, internetul și social media în primul rând) aduce sfârșitul vechii societăți.

Al doilea nivel de analiză (cel al practicii astrologiei) ne spune că practicienii dovedesc o pregătire precară  și, nu rareori, lipsă de etică. Un exemplu pentru ultima situație era, acum câțiva ani, momentul din prime time de la Antena 1 în care, pe lângă atotștiutorul psiholog Petre Andrei, apărea și un astrolog de genul feminin care făcea interpretări în direct, pe probleme delicate, unor oameni încercați de soartă. Există domenii în care interpretarea personalizată nu ar trebui niciodată să se facă în mass-media – sau în prezența unor martori (psihologia și astrologia fac parte dintre ele). În continuarea exemplului, să observăm eclectismul altor interpretări astrologice – care amestecă în interpretări karma, feng shui, bioenergetică și toate curentele ezoterice cu care au venit în contact vreodată, dar le-au înțeles prea puțin.

Practic, nuanța care ar trebui subliniată în interpretările astrologice este cea de “probabilitate”, “posibilitate”, “tendință”; prognozele astrologice nu fac decât să indice “autostrăzile energetice”, terenul pe care evoluează subiecții interpretării. Însă deciziile și acțiunile subiecților sunt extrem de variate de la un caz la altul, așadar și efectele sau rezultatele lor. În al doilea rând, o hartă astrală (mai ales individuală) trebuie privită cu un ochi ingineresc:  este o proiecție în “epură” care nu spune nimic despre nivelul spiritual sau altitudinea socială la care evoluează subiectul (individul sau colectivitatea). Iar în final, o hartă astrologică este un set de potențiale: vorbește despre ingredientele de personalitate, predispozițiile cu care se naște un individ, temele pe care le va avea de făcut în plan sufletesc și provocările pe care le va avea de gestionat – dar nu și despre ce va face cu “ingredientele” respective, răspunsul pe care îl va da în situațiile de presiune sau, cu atât mai puțin, tabloul final al vieții lui.

1) In academic attitude and skills: Do less effort and focus better

Do it again. In 2012 I positioned myself as a senior researcher opening new fields in Romania as: online reputation management,  organizational learning, e-learning and innovative teaching methods. My academic brand includes also a strong orientation to practice, as a stimulating factor for research and teaching.

Also, in 2012 I turned back and completed some gaps in my skills (such as use of statistical research methods near the classic ones, if needed) and in the same time I looked to new approaches (especially methods for web research). I spent two months in improving my academic writing style in English (that was not simple at all :)) and gained more flexibility while teaching in English.

Do it better. I want to define better the areas and paths of action and restrain the non-effective ones. On the other hand, now with the gaps completed, there is room for development.

2) In professional networking: Correlate objectives with actions

Do it again. In 2012 I became international in my professional relationship and this had a fine effect. I met some of the best academic experts in my fields and received an encouraging feed-back.

Do it better. In 2012 I participated in 7 international and important conferences (6 of which were academic) with 8 original papers, and made presentations in two scientific workshops (a huge effort, as a total). In future I will choose only focused events, with specific knowledge gains.

3) In professional publications: Maintain target and frequency

Do it again. In 2012 I improved my personal record of one professional book per year to five years consequently and also published my first novel. I have signals from readers that the books were received just as I meant (though only from a quality public, just as this blog). Also, my articles addressed to special issues as the online reputation management, which I hope to found as a distinct academic field.

Do it better. I will coordinate a book (in Romanian) about Entrepreneurship and managerial abilities. My other articles and chapters will be conceived in view of a book on online reputation (in English), intended for 2014. Finally, I want to translate my novel in English and begin to write another.

4) In management skills: Choose competent employees, or work alone

Do it again. I completed all the duties of a Chair of Public Relations Department and had some positive initiatives for our college. On the other hand, I was the second position in the management team of EHR (Entrepreneurship for Human Resources) project. I improved to excellence my implementation ability and became able to do almost the impossible.

Do it better. The institutional area in Romania is less competitive than the private area and offers little options in selecting employees, in rewarding or sanctioning of the practices. In spite of this, I will select only competent and  learning-oriented people to work with, or I will prefer to work alone.

5) In professional partnerships: See the landscape in change

Do it again. In 2012 I was opened to new business partnerships, but careful in observing details under statements and appearances. I will continue to be opened to new relationships, considering that the  surprises (pleasant or unpleasant) could come from everywhere.

Do it better. I will be more flexible in seeing every relationship in evolution and change. If an old partnership went well, it’s not necessarily fine  in all circumstances. On the other hand, old competition relationships might become fine collaborative relationships.  Finally, the affectiveness (nor positive, nor negative) shouldn’t be involved at all in professional relationships.

6) In mentorship area:   Build frame and measurement

Do it again. I have two brilliant assistants (doctoral students), and I hope to help them discover the best of their potential and transform it in value. Near them, there are also some graduates (came from the Connections experience, mainly) that seek to maintain communication and collaboration with me.

Do it better. Would be useful to have a clearer frame for mentoring, and even measure its effectiveness :).

There are also five other levels of resolution, but I will keep them private. Good luck to every learning soul in 2013 :).

(…) Ruptura între stat și națiune, despre care vorbeam în postarea anterioară, este completată de ruptura între scena publică și realitate, sau între agenda publică și agenda socială. Asta-i realitatea, spunea moderatoarea, atunci când invitatul i-a reproșat că televiziunile reliefează numai partea negativă și eventual ridicolă a lucrurilor, ascunzând elementele și motivele de profunzime. NU, nu aceea e realitatea. Aceea e doar o imagine strâmbă pe care au văzut-o niște indivizi cu un ciob în ochi și un ciob în inimă. (Cândva, o poveste de Andersen spunea că cioburile oglinzii sparte de zâna cea rea au zburat în lume, intrând în inima și în ochii multora, care nu au mai fost niciodată capabili să vadă frumusețea în ceea ce îi înconjura, ci doar urâțenia.) La fel trăiesc și românii în universul televizual. O serie de televiziuni comerciale continuă să arate cu lux de amănunte întâmplările nefericite, urâte și reprobabile – excepțiile deviante, de fapt – și să pretindă că aceea este realitatea…deși în paralel cu „știrile negative” au mai fost și 100 de fapte bune, 1000 de declarații de iubire  și 10000 de ore liniștite petrecute în familie pe care nu le-a pomenit nimeni…Dar mințile despre care vorbim sunt prea prinse în dreptunghiul cinic prostie-scandal-violență-sex  – din care trăiesc, de altfel – a.î. dacă li se arată un studiu despre răul imens pe care îl face o televiziune atunci când pune în fața unui popor o oglindă falsă (sau despre efectul de picătură chinezească al definițiilor negative românii sunt proști, sunt leneși, sunt hoți, sunt bandiți, sunt neguvernabili) nu îl receptează sau nu îl cred. Și nu cred nici că proprii lor copii sunt prinși în această pânză de păianjen, pe care au țesut-o de dragul banilor. Atunci, își merită soarta…

Până se mai schimbă ceva, putem să ne amuzăm amar făcând slalom pe alte canale de televiziune, dinspre care auzim fie îndemnuri naive la optimism (proaspetele îndemnuri  „să ne fie bine” dar acoperite de nimic…) fie, pe alte canale așa-zise de dezbatere, un spectacol în veșnică reluare, într-o păsărească de termopan din care omul obișnuit nu înțelege nimic, și în care interpreții de cauciuc își mai schimbă din când în când locurile dintr-un studio în altul.

E bine, nu? Să se salveze cine poate…

 Am urmărit, începând cu 1 decembrie, exteriorizarea publică unui val colectiv care, de-abia simțit în cursul anului, devine din ce în ce mai manifest în ultima vreme. Valul – expresia unui patriotism în formă brută – s-a manifestat nu numai în declarațiile unor oameni politici și în mass media, dar și în discuții anonime pe internet și în mediul real. Se pare că, după ce a probat mai multe haine culturale care nu i-au venit bine și s-a întors în final la stadiul de adolescență, după ce a gustat din pâinea amară a exilului, prejudecăților și exploatării europene, după ce a trăit într-o sferă conflictuală perpetuă care a ascuns distrugerea socială și economică reală… poporul român a început în sfârșit să-și dorească ceea ce i se cuvenea de la început. Un pic de bucurie, ceva mai multă liniște, multă prosperitate, tezaurul sufletesc pierdut în jungla tranziției și toate lucrurile bune pe care le-ar merita. Au existat fel de fel de încercări nereușite de a capta acest val, ba în reclame, ba în campania electorală, ba în declarații și sărbătoriri de 1 decembrie, ba în declarații formale… toate, cu slabe șanse de a capta măcar o undă din România profundă.

Mai întâi, (acum reiau ideea repetată de mai multe ori de Dan Puric, dar cel mai bine susținută în emisiunea de azi la Realitatea) există o ruptură profundă între stat și națiune. Iar ruptura aceasta nu are loc din cauza unei teorii a conspirației și nici din cauză că politicienii (inclusiv aleșii actuali) nu ar avea intenții bune – ci pentru că devenirea unei națiuni are un sens transcendent. Iar (aici continui eu demonstrația lui Dan Puric) pentru ca un politician să devină om de stat (ipostază care lipsește pe scară largă în clipa de față), trebuie să se raporteze la Dumnezeu înaintea procedurilor, hârtiilor, comitetelor și comițiilor, intereselor politice sau geopolitice, și mai ales înaintea păturilor superpuse de orice natură care obturează legătura societății cu guvernarea. Statul poate reprezenta națiunea numai în momentul în care misiunea superioară a  celor care îl compun prevalează în fața interesului personal și de grup. S-a mai vorbit despre asta, într-adevăr, dar ceea ce nu s-a subliniat niciodată este că misiunea unui om sau a unui grup pe Pământ nu poate fi decât aceea pe care le-a dat-o Dumnezeu. În rest, orice dezbatere logică, rațională sau politic-filosofică este un lux superfluu. Putem să mai așteptăm încă câteva secole în aceeași pierdere a sinelui românesc, însă concluzia va fi aceeași.

Cu două săptămâni în urmă, vorbeam la „Ora de știri” despre importanța comportamentului excepțional pe timp de criză, dar și despre importanța crescândă a excepționalului (și a extraordinarului, adaug acum) în viitor.

Etimologia ambelor cuvinte sugerează o abatere de la regulă sau de la medie, o excepție de la regula statistică (excepțional) respectiv o ieșire din obișnuit (extraordinar) dar, treptat, ambele au căpătat sensul de superlativ. Excepțional și extraordinar sunt calificative sau adjective care indică performanța (deci, nivelul superior al abaterii de la medie). Viitorul, însă, va fi martorul întoarcerii acestor termeni la sensul originar – pentru că instanțele de validare și criteriile de definire a performanței s-au diversificat atât de mult (și s-au polarizat, uneori) încât se mai poate spune doar dacă un anumit comportament este ieșit din comun sau nu. Mai mult, regulile sunt într-o schimbare profundă, astfel încât regularitățile unora pot să pară excepții altora. Și așa mai departe, o ceață groasă…

Însă nu acesta este miezul reflecției cu privire la condiția excepționalului și extraordinarului. Majoritatea oamenilor își duc viața considerând a priori că atât ei, cât și cei din imediata lor proximitate sunt „oameni obișnuiți”. Practic, extrapolînd o limitare proprie, oamenii ajung să limiteze din oficiu și pe alții. Și, cum limitele de acest gen sunt tranzitive, efectul este o egalizare și o „banalizare” unanimă a condiției umane. Acestea fac pe de o parte ca „excepționalul” ca trăsătură definitorie a existenței (putem să ne amintim aici de „existența tragică” a lui D.D. Roșca, de asemenea o stare de spirit excepțională), să fie greu de afirmat (pentru că nu există receptori să îl legitimeze…) dar și ca performanța, consecința excepționalului, să fie negată și descurajată din start pentru că…dacă „n” oameni nu au putut (sau nu au vrut, mai degrabă) de ce ar putea al „n+1″lea…

Contrar credinței „populare”, comportamentul excepțional nu este efectul exclusiv al înzestrării cu talente sau al cultivării unor abilități rare. Ca multe alte lucruri importante în viață, comportamentele sau condiția generală a cuiva sunt consecința unei alegeri interioare. O alegere adeseori inconștientă, dar care atrage, determină, provoacă celelalte „întâmplări” care par predestinate și care duc la manifestarea în planul realității. Revenind la excepțional, dacă măcar un sfert din oamenii dintr-o colectivitate ar gândi despre ei înșiși că sunt excepționali și extraordinari și s-a comporta coerent cu acest gând, colectivitatea aceea ar face un salt pe mai multe niveluri. Deocamdată, întrucât conduita excepțională pare a fi cu mult în afara gândurilor exprimate în spațiul public, ea rămâne o opțiune individuală, doar a celor care au curajul să și-o asume.

La fel ca un concert simfonic, o viață are câteva teme dominante. „Actorul”  trebuie să învețe câteva „lecții” importante (ca exemple diverse, lecția pierderii și a singurătății, lecția depășirii dependenței sau a vindecării, lecția acumulării și gestionării resurselor) – lecții care, în funcție de stadiul învățării lor, revin în contexte diferite și cu „actori” diferiți. Dar, pe lângă temele generale care străbat existența ca un fir roșu, există și perioade din viață (pot fi de ordinul anilor) care au sunet și culoare distincte. Sunt perioade în care au ieșit în evidență atitudini sau întâmplări recurente, au fost populate cu oameni care, deși diferiți, au jucat roluri asemănătoare, și cu provocări de viață care au primit răspunsuri (identice sau diferite în timp, la fel ca soluțiile pentru o problemă de matematică). Dar la un moment dat, bucla temporală se închide. Tipul de provocări care apar, „examenele” și răspunsurile cerute din partea actorului se schimbă. Peisajul emoțional și culoarea de fundal se schimbă, iar oamenii care au jucat anumite roluri fie dispar, fie li se schimbă comportamentul și „partitura”. Uneori, chiar decorul fizic și arhitectural în care s-au jucat anumite acte de viață se închide, dispare, se renovează sau se schimbă radical. Este ca și cum un regizor nevăzut ar dispune, cu un semn, schimbarea decorurilor, rolurilor și climatului de pe scenă, și ar trimite și mesageri neașteptați care să anunțe schimbarea. Bucla temporală se închide și face loc unei alte bucle, peste care se ridică o altă cortină. Cine știe pentru câți ani, și cu ce rost în viața actorului principal!

Dar pe lîngă bucle temporale, mai există și linii temporale. Aceasta, pentru  că partitura depinde direct nu doar de răspunsurile (mai ales interioare) pe care le dă actorul principal (și în felul acesta, perioadele în care se învață unele lecții de viață se lungesc sau se scurtează, în funcție de receptivitatea personajului principal), ci și de alegerile pe care le face. Anumite linii temporale există doar ca potențial, iar sufletul alege (dar nu într-un mod explicit și conștient) să aibă sau nu o anumită experiență, pe care și-o prevăzuse în agenda cu care a venit pe lume. Ce se întâmplă atunci când agenda sufletului este neglijată, negată sau amânată cu anii sau chiar cu zecile de ani? Atunci, mai ales, când misiunea centrală din această agendă nu este realizată? La această întrebare, numai cei care simt o presiune în piept pot să răspundă. Pentru aceștia, există puține alternative în plan subtil – și nici una plăcută.

Dar totuși, cum își poate da cineva seama dacă se află pe drumul cel bun? Vorbind tot în limbaj simfonic, trebuie să asculte diapazonul… dacă dilemele dureroase dintr-un sector al vieții încep să slăbească, dacă probleme irezolvabile încep să primească soluții miraculoase, sau dacă trasee multă vreme închise încep să curgă fără să ceară nici o zbatere, atunci…drumul este bun.

(Într-una din diminețile însorite ale acestei toamne, „security guard-ul” de la poarta universității noastre a făcut un gest simpatic care m-a  binedispus întreaga zi: deși mă pregăteam să mă strecor pe lângă barieră, ca de obicei, a ridicat-o larg, cu un gest teatral.)

 

În spaţiul social, eclipsele simbolice se petrec mai lent decât în spaţiul astronomic. Dar mecanismul este acelaşi: Soarele, astrul zilei şi dătătorul de viaţă, este obturat de un astru mic, al nopţii – important şi el, „polar” ca energie faţă de Soare – şi astfel, cele două energii, în loc să se completeze, se concurează. Şi nu oricum! Pe perioada eclipsei, câştigă „concurentul” mai mic – şi care de altfel nu are lumină proprie în viaţa de toate zilele, ci luminează tot datorită Soarelui :). Însă, pe perioada eclipsei, actorul-umbră devine o vedetă. Şi ce a mai spus Luna? Ce a mai făcut Luna? Oare ce gândeşte Luna? Ce intenţii are? Ce aliaţi are şi ce pioni va muta în continuare? Întunericul şi misterul produc fascinaţie şi atrag privirile. Se vorbeşte enorm despre umbră şi puterea ei, şi prin aceasta se sporeşte puterea eclipsei. În sufletul lor, toţi actorii şi spectatorii poveştii caută lumina Soarelui (inclusiv Luna :)) dar totuşi, prin complicitatea inconştientă a tuturor, forţa colosală a vieţii rămâne îngropată şi blocată. Nu pentru totdeauna – doar până când trece eclipsa…

Cam asta este, pe scurt, starea spaţiului public românesc la ora actuală. O eclipsă de primitivism întunecă cerul social şi a ajuns la faza maximă. Elitele, pe care nu le-a văzut nimeni de 70 de ani încoace şi cărora li se simte amarnic lipsa (au fost căutate ba în trecut, ba în direcţii false…) există, dar sunt disparate şi complet ascunse. Pentru că nu este o eclipsă inelară, ci una totală…nu se mai vede nici un profesionist pe scena publică. Şi cine ar sta acolo, într-un spectacol din ce în ce mai prost regizat, în care se mimează totul?

Vestea bună este că nici o eclipsă nu este fără sfârşit. Şi, chiar dacă timpul este uneori mult prea răbdător cu eclipsele sociale (iar a noastră durează cam demult) vine o vreme când străluceşte Soarele. Cine vrea să ajungă acolo, să se înarmeze cu răbdare şi cu credinţă. Şi cu curaj…


Viața este o lungă călătorie în căutarea iubirii. Iubirea ca motor al Universului, forța care dă viață și întemeiază lumea. În ultima vreme (greu de spus ce înseamnă ultima vreme – pentru unele popoare, decade, pentru altele, secole) ”cantitatea” de iubire a scăzut la nivel social.  De aici, creșterea tulburărilor psihice  (orice boală psihică are la origine o pierdere de energie și întreruperea legăturii cu Dumnezeu, într-o măsură mai mică sau mai mare). Disoluția familiei și a cuplurilor, celule sociale esențiale, este o altă ilustrare a pierderii iubirii ca energie. În spațiul public vedem cum, ”oficial”, cuvintele iubire și dragoste au dispărut și sunt înlocuite cu sex și plăcere…nu e de mirare, ca fenomen conex, torentul de mizerie care mătură scena publică și inundă atât de multe straturi sociale. În mod ironic, criza de energie cu care se confruntă la propriu omenirea  este replica în plan material a lipsei de iubire din plan sufletesc. Dar, încă nu e limpede mesajul…

Revenind la prima idee, pentru cei mai mulți oameni viața este o călătorie în căutarea iubirii. Călătorie plină de iluzii, în care sursa de energie dătătoare de viață pare a fi găsită când într-un alt individ (dacă e vorba de un cuplu, apare îndrăgostirea, ca un miracol) când într-un grup sau comunitate, când într-un crez sau un ideal…Pentru alții, penuria de energie vitală își găsește rezolvarea în substitute, în dependențe diverse sau în vampirismul energetic. ( Sunt atât de golit de energie încât nu pot să am nici măcar dorința de a ajunge la priză, spunea cineva. Hei, orbule, ca să ajungi la priză trebuie doar să te întorci către ea…acum stai cu spatele, a fost gândul meu neexprimat.)

Și-atunci, ce răspuns trebuie dat scenariilor apocaliptice pentru 2012? Lumea va exista atâta vreme cât va supraviețui iubirea. Pe un blog apăruse întrebarea (care mi se pare un sacrilegiu) pentru ce merită viața să fie trăită. Dumnezeu a dat oamenilor cea mai mare dovadă de iubire atunci când le-a dat viață și a îngăduit, femeilor, să dea viață la rândul lor.  Orice manifestare a iubirii – creația în orice plan, material sau abstract –  este un strop de lumină, și, fiind în sensul  lucrării lui Dumnezeu, ajută la salvarea lumii…

« Pagina anterioarăPagina următoare »