valori


O prietenă din Statele Unite îmi trimite o rugăciune care, scrie ea, e „cea mai frumoasă pe care a citit-o”. PowerPointul circulă de mai multă vreme, nu e prima dată când îl văd…se simte inspiraţia protestantă prin formulele tipice de peste ocean (nepotrivite pentru spiritul românesc). În al doilea rând, anumiţi termeni trimit direct la sistemul de valori american (numai acolo succesul şi eşecul au o asemenea importanţă capitală, ca şi split-ul dur între ele: ori eşti realizat, ori eşti ratat…zonă gri nu există). În fine, raportarea la Dumnezeu se face ca la o instanţă exterioară şi care „dispune” implacabil (atât de bine descrisă de Max Weber în Etica protestantă şi spiritul capitalismului).

Transcriu câteva rânduri din această rugăciune, pentru că într-o zi de mare sărbătoare creştină se potriveşte un pic de reflecţie, chiar dacă stilul e transatlantic 🙂

Doamne, ajută-mă să spun celor puternici adevărul în faţă.

Să nu mint doar pentru a câştiga aplauzele celor slabi. (…)

Nu mă lăsa să alunec în orgoliu, disperare sau eşec.

Mai bine aminteşte-mi că eşecul este experienţa care precedă triumful.

Învaţă-mă ca, în ciuda suferinţei, să merg înainte.

Învaţă-mă ca, în ciuda decepţiilor, să nu îmi pierd încrederea. (Asta da, dorinţă…)

Învaţă-mă că a ierta este cel mai important lucru pentru cel puternic şi că răzbunarea este semnalul primitiv al celui slab.  (…)

Doamne, dacă eu uit de Tine, Tu să nu uiţi de mine! (formulare de efect, dar eludează responsabilitatea individului :)).

Şi, mă întreb (nu pot să mă abţin de la îndoieli filosofice nici în seara aceasta, în care se sărbătoreşte un sfânt important pentru mine…) ce înseamnă un eşec, de fapt? Care sunt criteriile după care definim un eşec? Criteriile materiale, sociale? Criteriile altora?… Mă întreb din cauză că, ceea ce unii ar considera eşecuri, pentru un om care învaţă de la viaţă pot fi experienţele cele mai profunde, din care să câştige cel mai mult. Aceasta chiar dacă nu sunt urmate imediat de un triumf – sau „triumful” nu  se vede numaidecât din exterior…

Ieri, cineva mi-a cerut să dau o explicaţie sociologică pentru comportamentul românilor legat de curăţenia oraşelor…De ce aruncă cutiile de bere de la geamul maşinilor? De ce atât de sălbatic? mă întreabă reporterul, în pregătirea declaraţiei (…). În fine, am dat câteva explicaţii sumare legate de atitudini uşor identificabile în profilul românilor.

Dar ca substrat, răspunsul poate fi legat şi de o altă explicaţie, mai largă, care mi se pare mai fertilă ca direcţie de cercetare. Poporul român nu face parte dintre popoarele bâtrâne (cum ar fi bună parte din cele europene). Totul din comportamentul său demonstrează că nu a trecut de vârsta copilăriei: naivitatea cu care cedează la tentaţii, impulsivitatea, orizontul scurt de timp în care trăieşte, entuziasmul cu care experimentează…Dar, este ca un copil delincvent şi needucat: cel puţin asta este relaţia dintre popor şi statul român, aceea dintre un copil neglijat şi un părinte superficial care trişează: copilul îşi manifestă frustrarea prin alienare şi acte de delincvenţă, sperând că părintele va lua act până la urmă de prezenţa şi de nevoile lui 😦

Pe fundalul acesta îngrijorător, există şi o notă pozitivă: să ne bucurăm că suntem un popor tânăr. Încă mai avem vreme să ne vindecăm…

Dacă dragoste nu e, nimic nu e….Vizionarea unui film m-a convins, pentru a mia oară, că ura şi resentimentele pot doar să distrugă, nu pot să nască niciodată nimic. Week-end-ul acesta am văzut o ecranizare pe care probabil o cunoaşte toată lumea, „Cel mai iubit dintre pământeni”. Eu nu am văzut la vremea respectivă (în anii 90) decât câteva secvenţe violente, care mă opriseră din vizionare. Acum însă am promis cuiva că vad filmul, aşa că zis şi făcut. Deosebirea? Părerea mea este şi mai radicală decât atunci (de data asta, în deplină cunoştinţă de cauză).

Pentru actori dau nota 8: o distribuţie de aur cu potenţial ridicat, dar foarte prost valorificat din cauza perspectivei şi a scenariului. Am reţinut scena cu Mitică Popescu şi familia în spital,  foarte expresivă, ca şi scena echipei de la deratizare (cu Ştefan Bănică) sau aceea a internării în spital. Maia Morgenstern nu a fost potrivită pentru rolul Matildei…aici era nevoie de  feminitate şi mister, nu de agresivitate şi materialism.

Pentru scenariu dau nota 2: nu se poate să mutilezi într-un asemenea hal un roman atât de complex, să reţii doar două părţi (partea a patra şi a cincea) să elimini un personaj cheie precum Suzy şi să ai în proporţie de 75% numai expresii de o mizerie inimaginabilă. Relaţiile afective stau sub semnul sexualităţii, dependenţei şi distrugerii reciproce. Cum ar fi putut un asemenea film să însemne un impuls cultural (am înţeles că aceasta era intenţia iniţială)?…Oricum, există în cartea respectivă un roman politic, un roman de dragoste şi unul filosofic, din care în film a rămas decât primul, şi acela mediocru reflectat.

Pentru regie dau nota 4: întreaga viziune regizorală se concentrează pe animalul din om si pe nivelul de degradare morală la care poate ajunge (aici se acumulează cele câteva puncte dintre nota 1 şi nota 4: sunt veridice laşitatea, indiferenţa, rapacitatea, ura neexprimată, neiertarea, şi modul în care ele deversează în perioadele de criză socială  sau prin exacerbarea în cadrul unui sistem haotic). Tipul de energie care impregnează filmul se situează în zone vibraţionale foarte joase: zonele pestilenţialului, urâţeniei, bestiarului, amoralului. Nu vedem nimic frumos în filmul acesta. Ai putea să crezi că iubirea  nu există pe lumea aceasta şi nici nu a existat vreodată. Iar la final, scena din biserică sugerează în mod ironic că nu ar exista Dumnezeu. Deh! dacă cei care fac filmul nu pot să-şi ridice privirea nici un centimetru din zona instinctelor…

De asemenea, nimic din interogaţiile filosofice care se ridică în roman – căile de rezistenţă şi reconstrucţie ale individului în faţa unei realităţi strivitoare şi nedrepte, frumuseţea copleşitoare a existenţei, descoperită chiar şi în momente de cumpănă sau în crize de supravieţuire, inefabilul şi misterul feminin, esenţa relaţiilor, evoluţia relaţiilor…o mulţime de întrebări şi răspunsuri care sunt de fapt esenţa acestui roman unic în literatura română.

În final, spun şi eu cum le spun unora dintre studenţi câteodată: nu am văzut nici o legătură între titlu şi conţinut…

Recent, mi-am amintit de un alt prieten vechi, o carte pe care nu am deschis-o demult: Citadela, de Cronin. Asta pentru că una din metaforele profesionale des folosite este să spun că sociologul este „doctor de organizaţii”. Numai că, în România, a fi sociolog echivalează cu „a opera pe masa din bucătărie”. Calitatea scăzută a vieţii, colectivităţi bolnave care nici nu realizează cât de gravă este starea lor, autorităţi nepăsătoare, lipsa recunoaşterii valorilor profesionale – ne potrivim destul de bine cu tabloul Angliei industriale de acum un secol. Incompetenţa, prosperă  în asemenea societăţi, are nevoie de o oglindă ca să înflorească şi să supravieţuiască: ignoranţa publicurilor. Şi totuşi, sufletul şi perseverenţa mai aduc şi minuni…

– Pentru numele lui Dumnezeu, domnule doctor – scânci moaşa – copilul e născut mort!

Andrew nici nu se uită la ea. Înfrânt, disperat, se trudise zadarnic timp de o jumătate de oră. Şi totuşi, continuă cu un ultim efort, frecând copilul cu un prosop aspru, apăsând ritmic pieptul micuţ cu amândouă mâinile, încercând să îl facă să respire, să reînvie trupuşorul neînsufleţit.

Şi iată, ca prin minune, pieptul micuţ pe care îl cuprindea cu mâinile tresări într-un scurt suspin convulsiv. Altul. Încă unul. Andrew simţi că îl cuprinde ameţeala. Senzaţia vieţii care ţâşnea de sub degetele lui, după această luptă zadarnică, era atât de delicioasă, încât fu pe punctul să-şi piardă cunoştinţa.

Mergem mai departe, la un alt autor, dar pe acelaşi flux convergent al ideilor. Osho, Creativitatea – descătuşarea forţelor interioare, 2006. Am mai citit în anii ’90 o traducere atât de neinspirat editată (calitate slabă a traducerii, aranjare neinspirată a paragrafelor, condiţii grafice proaste) încât nu am reuşit să înţeleg mai nimic…dar să revenim la subiect.

Omenirea a ajuns acum la o răscruce. Am trecut de faza omului unidimensional, am epuizat această fază. Acum avem nevoie de o făptură îmbunătăţită, tridimensională. Eu numesc aceste dimensiuni cei trei „C”. Primul C este conştiinţa, al doilea C este compasiunea, al treilea C este creativitatea.

Conştiinţa înseamnă a fi, compasiunea înseamnă a simţi, creativitatea înseamnă a acţiona. Viziunea mea despre noua fiinţă umană este că ea trebuie să fie simultan toate trei.(…)Omul unidimensional a eşuat. El n-a fost în stare să creeze un pământ frumos, n-a fost în stare să creeze paradisul pe pământ. A eşuat lamentabil!. A creat câţiva oameni frumoşi, dar nu a putut transforma întreaga omenire, nu i-a putut ridica conştiinţa. Doar câţiva indivizi, ici şi colo, au ajuns luminaţi. Avem nevoie de mai mulţi oameni luminaţi, şi luminaţi în mod tridimensional. (…)

Omul trebuie să fie contemplativ, dar nu împotriva simţirii; trebuie să fie contemplativ dar plin de simţire, să debordeze de iubire. Şi trebuie să fie creator. Dacă iubirea este doar un sentiment şi nu este transpusă în faptă, ea nu va afecta omenirea la o scară prea mare. Trebuie să devină o realitate, trebuie să fie materializată.

Acestea sunt cele trei dimensiuni: fiinţa, simţirea, acţiunea. Acţiunea conţine creativitate de toate tipurile. Simţirea conţine tot ce este estetic – iubirea şi frumuseţea. Iar fiinţa conţine conştiinţa, meditaţia, conştientizarea.


Curios este drumul acestei Gale a Cărţilor…am început-o cu gândul de a face o selecţie şi de a readuce în atenţie cărţi cunoscute de mulţi cititori, dar se pare că drumul duce mereu spre poteci lăturalnice. Astfel, şi cartea de azi este cvasi-necunoscută ( literatura religioasă are o audienţă destul de limitată): Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei. O carte scrisă într-un limbaj simplu, care ajunge la inima oricui. Aici, un fragment care se leagă de sărbătoarea creştină de azi:

Maica Domnului n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu un singur gând, nici nu şi-a pierdut vreodată harul, dar şi în ea au fost mari întristări; iar când stătea lângă cruce, atunci întristarea ei a fost nemăsurată ca oceanul (…). Şi dacă a rămas în viaţă, este numai pentru că a întărit-o puterea Domnului, fiindcă Domnul a vrut ca ea să vadă Învierea Lui şi, după Înălţarea Lui, să rămână pe pământ spre mângâiere şi bucurie apostolilor şi noului popor creştin.

Noi nu ajungem la deplinătatea iubirii Maicii Domnului şi de aceea nu putem înţelege pe deplin întristarea ei. Iubirea ei era desăvârşită. Ea iubea nemăsurat de mult pe Dumnezeul şi Fiul ei, dar iubea cu o mare iubire şi norodul. Şi ce n-a trăit ea atunci când oamenii pe care-i iubea atât de mult şi a căror mântuire o dorea până la capăt, au răstignit pe Fiul ei preaiubit? Nu putem pricepe aceasta, pentru că în noi iubirea de Dumnezeu şi de oameni e mică.

Este uimitor cum, uneori, autori contemporani aflaţi la mare distanţă geografică par să comunice, şi ajung la concluzii asemănătoare. Serghei Nicolaevici Lazarev, un autor despre care se vorbeşte mult în cercuri intelectuale, trăieşte în Rusia, în timp ce Eckhard Tolle este în Statele Unite. În continuare, un fragment din Lazarev (vol. 6, Trepte către divinitate) care pare scris de celălalt autor:

De curând m-am convins încă o dată că refuzul de a ne despărţi de tot ce este uman blochează calea Divinului spre sufletele noastre. Mi-am dat seama că, atunci când te rogi, este interzis să speri la ceva. Căci speranţa în sine reprezintă deja un scop. Ea trăieşte în spaţiu şi timp. Şi, dacă ne rugăm sperând la ceva, ne rugăm de fapt pentru cele umane. Dacă, în timp ce ne rugăm, continuăm în adâncul sufletului, să ne regretăm trecutul sau să tremurăm în faţa viitorului, nu facem decât să agităm în van aerul. Căci nu vom fi lăsaţi nici măcar să stăm la porţile celor Divine. De ce totuşi tindem spre Dumnezeu şi spre iubire? Fiindcă este o fericire incomparabil mai mare decât orice fericire umană.

M-am gândit să încep cu categoria „prieteni vechi”…însă deocamdată rămân la categoria „prieteni noi” pentru că este o colecţie diversă şi interesantă. În continuare, un fragment dintr-o carte care a avut ecouri în Statele Unite şi face parte din noul val de cărţi pe tema evoluţiei spirituale: Pământ nou, de Eckhard Tolle, Curtea Veche, 2009 (O continuare a cărţii Puterea prezentului, apărută la aceeaşi editură, tot în 2009).

Gândirea majorităţii oamenilor este, în cea mai mare parte, involuntară, automată şi repetitivă. Nu este altceva decât un fel de zgomot mental haotic care nu îndeplineşte un scop real. Mai exact spus, nu voi gândiţi: gândirea vi se întâmplă. Afirmaţia „gândesc” implică voinţă, faptul că aveţi un cuvânt de spus în problema respectivă, că există o alegere. Însă în privinţa majorităţii oamenilor, nu este cazul să spunem nici măcar acest lucru. „Gândesc” este o afirmaţie la fel de falsă precum „diger” sau „îmi circul sângele”. Digestia se întâmplă, circulaţia se întâmplă, gândirea se întâmplă.

Vocea din minte are o viaţă a ei, proprie. Majoritatea oamenilor sunt la mila acestei voci, sunt posedaţi de gândire, de minte. Şi din moment ce mintea este condiţionată de trecut, sunteţi forţaţi să reconstituiţi trecutul, iar şi iar. (…) Gradul de identificare cu mintea diferă de la persoană la persoană. Sunt oameni care se bucură de răgazuri în care sunt eliberaţi de ea, oricât de scurte ar fi acestea, iar pacea, bucuria şi însufleţirea pe care le trăiesc în aceste momente fac ca viaţa să merite să fie trăită. Tot în astfel de momente apar creativitatea, iubirea şi compasiunea. Alţi oameni se află constant în capcana ego-ului. Sunt înstrăinaţi de ei înşişi, de alţii şi de lumea înconjurătoare.

Simt nevoia să fac, chiar din introducerea acestei  Gale a Cărţilor, o diferenţiere între ipostaze – sau mai bine zis, a variantelor de relaţii pe care le putem avea cu cărţile.

1. Cărţile „întemeietoare”, despre care vorbeam în postul anterior, sunt cele cărora li se acordă un loc special nu numai în creşterea minţii, ci în creşterea sufletului şi a identităţii. Sunt acele cărţi pe care le-am salva primele, dacă cineva ne-ar cere să alegem…

2. Cărţile „viziune” sunt cele care se citesc dintr-o răsuflare, cele care schimbă ceva în perspectiva despre viaţă şi despre relaţia cu lumea din jur. De obicei, sunt organizate în jurul câtorva idei cheie, care se pot prelua şi aplica în contextul unic al vieţii proprii – iar aplicarea poate să ducă şi la îmbogăţirea lor cu sensuri.

3. Cărţile „poveste”  sunt romanele şi secvenţe din viaţa altor oameni, pe care le citim ca să ne comparăm universul de idei şi ca să comunicăm cu alte lumi interioare. Relaţia cu acest tip de cărţi poate fi mai lungă sau mai scurtă, depinde de gradul în care povestea a rezonat cu povestea sau proiecţiile proprii.

4. Cărţile „mărturie” sunt cele descriu evenimente sau personaje reale şisunt citite pentru puterea lor de a evoca şi de a putea realiza o călătorie în timp. Unele din aceste cărţi s-au transformat, prin valoarea lor simbolică, în modele care hrănesc evoluţia personalităţii cititorilor.

5. Cărţile „tratat” sunt antologiile şi dicţionarele, cele consultate şi citate ca surse ştiniţifice pentru a învăţa domenii specifice. Tot aici intră şi cursurile universitare, cele care urmăresc să ofere o perspective cât mai completă sau mai relevantă despre o temă sau un domeniu.

6.Cărţile „know-how” sunt cele care oferă reţete şi mijloace practice pentru a aplica cunoştinţele dintr-un domeniu. De sorginte americană, ele s-au înmulţit din ce în ce mai mult în ultima vreme, chiar în domenii neobişnuite (evoluţia spirituală, de exemplu). Chiar şi în viaţa academică se observă o translaţie a cursurilor de la tipul antologie la tipul pragmatic…

7. Cărţile „ambient” sunt cele agreabile, care se citesc o singură dată şi au rolul de companion plăcut şi relaxant al unei singure seri. Acestea sunt folosite pentru deconectare şi au rivali puternici în televiziune sau în navigarea pe Internet.

8. Cărţile „metaforă” sunt cele care au rolul de a dezvolta imaginaţia şi creativitatea. Conţinutul acestor cărţi este discontinuu sau destul de puţin înrădăcinat în realitate şi, prin paralelism, facilitează evadarea (cărţile de poezii şi cele ştiinţifico-fantastice).

Cum au evoluat categoriile în ultima vreme pe piaţa de carte? Să ne gândim… Cărţile tip „mărturie” şi tip „viziune” cunosc o răspândire din ce în ce mai mare, în detrimentul celor tip „poveste”. Cititorii au probleme de menţinere a echilibrului interior într-o lume aflată în schimbare radicală, şi caută soluţii. În plus, bombardamentul cu informaţii a redus la minim capacitatea de receptare: a crescut stresul colectiv şi nevoia de descărcare/exprimare. Deci, cărţile, ca  orice altceva  care  poate fi considerat un remediu terapeutic, au şi o funcţie de ansamblu care le înglobează pe toate celelalte: sunt cărţi-medicament…

Pagina următoare »