Cu câțiva ani în urmă, în timpul șederii de două luni în Statele Unite, am fost surprinsă să constat că, în spatele capitalismului feroce instituit acolo sub masca liberalismului, am regăsit destul de multe trăsături din comunism. Acestea vin, în primul rând, din propaganda disimulată la nivel intern și extern. Atât în mesajele mass-media cât și în toate manifestările lor culturale – inclusiv industria de filme cu care domină mapamondul – tabloul socio-cultural și economic zugrăvit este fals (cu vagi trăsături comune cu realitatea și masiv înfrumusețat) iar americanul de rând este la fel de inoculat cu virusii idealului „visului american” pe cât era de inoculat în anii ’80 românul de rând cu idealul „construirii omului nou” și al „socialismului multilateral dezvoltat”. Doar așa-zisul scop final al acestor religii sociale diferă, în rest mecanismele și depărtarea omului real de idealul instituit de orânduirea respectivă sunt aceleași. În al doilea rând, ceea ce frapează în Statele Unite, în afară de uniformitatea culturală, este uniformitatea consumului. Faptul că pe întreg teritoriul unei țări așa de mari majoritatea supermarketurilor sunt fie Walmart, fie Safeway (și toate la fel, în consecință – aceeași organizare, aceleași produse, aceeași abordare) este la fel de terifiant. Este imaginea a ce pot face monopolurile și oligarhiile la nivel planetar. Distrugerea micului comerț, a comerciantului independent, a produselor și serviciilor la scară mică dar originale, înseamnă comunizarea consumului. Americanul este obligat să consume numai ce „vor” Walmart și Safeway – asta însemnând că anumite mărci și firme vor fi distruse dacă nu sunt pe placul marilor giganți comerciali. Mai mult decât atât, mari giganți comerciali nu vor negocia desfaceri de produse decât de la companii alimentare mamut. Iar acestea din urmă, numai „bio” nu se vor numi…așa, și pe alte căi conjugate, s-a produs distrugerea potențialului alimentar al Statelor Unite. Locuitorii mănâncă acum mâncare „de plastic” cum o numesc românii, cu consecințe serioase la nivelul sănătății și stării lor generale.

Trecând la cazul românesc, un bun exemplu este ofensiva de marketing a Megaimage, în perioada 2012-2013. La început, în calitate de expert, am aplaudat strategia inteligentă de marketing, conceptul (importat din Franța) de mic magazin care acoperă toate nevoile imediate de consum ale bucureșteanului grăbit – dar și identificarea inteligentă a vadurilor comerciale și ocuparea lor integrală. Apoi, în calitate de consumator care făcea parte din publicul targetat (bucureșteanul ocupat care are nevoie să găsească un magazin cu de toate la colțul străzii), m-am bucurat de îndesirea magazinelor Megaimage. Însă, după o perioadă de euforie (în anotimpul rece, mai ales) am început să percep și dezavantajele.  Magazinul minune nu avea decât marca proprie, 365 (o marcă ieftină, dar proastă) și doar un produs-două pe lângă, ca să nu spună cineva că vinde doar marca proprie. O serie largă de produse oneste și bune ca preț nu își găsesc locul pe rafturile lor. În culise, sunt ușor de dedus târgurile care se încheie, distrugerea anumitor firme, uciderea din fașă a micilor inițiative din sfera alimentară (fie că țin de import, fie că țin de producția internă) – chiar dacă unele ar fi geniale – și pericolul monopolului pe piața bucureșteană.  Ce să mai spunem? Când vrem să vedem cum arată o piață comunizată și desfigurată de giganții comerciali, să dăm o fugă la Washington – sau la Miami….și să ne întoarcem prețuind și păstrând varietatea comercială din România.

Comunicarea electorală curentă ne demonstrează nu numai că partidele românești ca organizații nu învață nimic, dar că pot chiar să involueze, într-un soi de degenerescență colectivă.  Astfel, după nenumărate și exasperate analize care subliniază lipsa de strategie, lipsa cercetării, improvizația ș.a., entitățile despre care vorbim par încremenite în lupta de mucava cu alți actori politici și mediatici, și la o distanță incalculabilă de alegătorii care ar trebui să le fie parteneri de dialog.

În campania electorală pentru europarlamentare a continuat o mai veche obsesie în planul public cu privire la țărișoara mumă: anume, seria de lozinci care ridică/repornesc/apără țara…care ar fi adormită în veșnicul somn românesc. La această dilemă în care par să se zbată mulți – și nu numai din partidele politice – se poate răspunde simplu: România se va trezi când se vor trezi jumătate plus unu dintre români…deci obligația simplă a fiecăruia este să se trezească pe el însuși.

Așadar, să începem cercul analizei cu proaspăta formațiune din opoziție: PMP/Mișcarea Populară, care, pe lângă titlul demagogic, a ales cel mai revoluționar slogan în campanie: Ridicăm România! Deducem, de aici, două lucruri: că țărișoara este într-o stare jalnică (așa să fie? sau, de un sfert de veac, nu a existat interes și capacitate pentru a-i valorifica resursele?) și, al doilea, că ei ar fi mai sus decât media populației ca valoare (ceea ce este fals). Nu mai comentez atacurile furibunde la adresa rivalilor ca unic demers identitar și promovarea Elenei Udrea ca vector de imagine (ambele, idei foarte proaste)…

Continuăm cu formațiunea-mamă din care s-a desprins cea anterioară: Partidul Democrat-Liberal/ PDL-ul. Aceasta bate monedă pe europenizare: „PDL aduce Europa în fiecare casă”. Aici, putem nota, ca punct pozitiv, continuitatea cu cel de-al doilea slogan („PDL partidul european al României”). Mai departe, însă, căutând fundamentele pe care se construiește identitatea europeană, nu găsim mai nimic, decât contextul :). Iar promisiunea pe care o face sloganul de campanie alegătorilor, nu este clar la ce se referă: la integrare, la banii europeni (o altă obsesie), la diversitate, sau este voit ambiguă?….

Al treilea caz de analizat este Partidul Social Democrat/PSD-ul, partidul care guvernează. Acesta a afișat în panotajele stradale unul din cele mai curioase mesaje din campania electorală, „USL trăiește”  (cum adică trăiește? și ce urmărește acest mesaj?) însoțit de un alt mesaj la fel de curios prin agresivitate, „Apărăm România la Bruxelles”: deducem, de aici, că România este atacată continuu (perspectivă deloc bună în relațiile internaționale) iar candidații pleacă în Parlamentul European cu sabia la brâu (deși vremea haiducilor s-a dus….).

Trecem la foștii guvernanți trecuți în opoziție, adică Partidul Național Liberal/PNL-ul. Pe siteul acestora identificăm de asemenea o atitudine agresivă,  atât în discursurile transcrise mot-a-mot (nu s-a găsit nimeni, în acești ani, să-i învețe că pe un site nu se publică texte în stil oral) cât și în știrile despre războiul comunicațional și procesual cu foștii parteneri deveniți inamici (PSD-ul). Sloganul cel mai vizibil se referă la „Eurocampionii României” – destul de fad și se poate confunda cu sloganul PDL-ului.

În fine, să trecem la actori mai mici ca dimensiuni, dar nu mai puțin excentrici ca prezență în spațiul public. Partidul Național Creștin Țărănesc și Democrat/PNȚCD-ul (un nume mare în istorie, dar care pentru publicul românesc actual este ca un defunct care s-ar plimba pe stradă) nu se lasă mai prejos cu agresivitatea pasivă și eroismul de carton în panotajele stradale: „Apărăm România ta!” . La România cui s-o fi referind? la România interlopilor? a profitorilor? a mafioților în costum? a săracilor? a indiferenților și incompetenților? a victimelor democrației balcanice? concluzia cititorului de sloganuri este, în cel mai bun caz, un râs trist…

 

Adesea, rostul unei relații nu este doar interacțiunea și oglindirea (având ca țintă finală, în plan spiritual, vindecarea). Unii dintre actorii prezenți în viața noastră (cei prezenți în mod persistent, cu care interacționăm mai frecvent într-o anumită etapă a vieții) joacă rolul de martor.  Cu alte cuvinte, un martor „înregistrează”, ca într-un jurnal eteric, reușitele și nereușitele, eșecurile, frustrările și evoluția cotidiană a „actorului principal”. Temperatura unei relații actor-martor este variabilă (martorul poate fi și un partener de cuplu, dar poate fi și un părinte, o soră, un prieten, un fiu sau o fiică, un mentor sau un discipol…), iar relația nu este neapărat reciprocă (adică, nu neapărat fiecare termen al relației este un martor pentru existența celuilalt) – sau, în cazul în care este reciprocă, nu este neapărat simetrică. De asemenea, se mai poate spune că nu valența evolutivă este cea care contează într-o asemenea relație, și nici nivelul spiritual al celor implicați nu trebuie să fie apropiat sau să coincidă. Ceea ce definește acest tip de relații este pozitivitatea, lipsa criticii și funcția de sprijin: de aceea nu aspectul transformațional este în prim-planul relației, ci cel narativ.

Alegerea și acceptarea rolului de martor pentru altcineva (cu toate că fiecare suflet are de jucat rolul principal pe scena propriei vieți)  este o dovadă de iubire în sensul absolut al cuvântului. Timpul pe care un suflet îl petrece pe Pământ este atât de limitat, iar construcția care trebuie ridicată în timpul unei vieți poate fi atât de grea și de complicată, încât punerea între paranteze a propriei construcții pentru „a consemna” simbolic existența altuia este, în sine, un sacrificiu. Fără îndoială că martorii au și de câștigat în urma acestui sacrificiu (primesc mesaje, li se deslușesc dileme personale, li se cristalizează propria identitate) dar, dincolo de câștigul spiritual și de modelarea blândă care poate să apară în cursul unei asemenea relații, martorii au și o sarcină importantă (deși mai puțin evidentă): de a găsi echilibrul între propria construcție a vieții și rolul de martor. Există și cazuri în care construcțiile se împletesc, dar acesta este cazul ideal. Mai des întâlnite sunt situațiile în care, de dragul narațiunii/piesei de teatru care se desfășoară pe scena altcuiva, martorul uită de sine… ceea ce, din nou, nu ar trebui să se întâmple. Echilibrul, sau arta de a trăi, este deosebit de greu de atins în zilele frământate ale existenței noastre.

De curând am revăzut un film „vechi și bun” din seria celor care impresionează pe oricine: The Black Stallion, de Francis Ford Coppola. Filmul impresionează într-un mod simplu, pe care producțiile moderne l-au uitat: prin Imagine, fără efecte artificiale și, în aproape jumătate din film, și fără a folosi cuvinte. Dar nu despre calitatea filmului îmi propun să scriu, în principal, ci despre esența spirituală a filmului.  Pe scurt, în timpul unei călătorii pe mare, un băiat primește un cal sculptat în miniatură, pe care tatăl lui îl câștigase la cărți împreună cu alte valori (bani, pietre prețioase), și, la culcare, i se spune o poveste despre calul lui Alexandru Macedon. Cum tocmai admirase un cal arab splendid, închis într-un grajd pe puntea corabiei, povestea împreună cu simbolul capătă suport în realitate și se transformă în elemente generatoare de existență (cum îmi place să le numesc).  În aceeași noapte, are loc un naufragiu și corabia se scufundă în timp foarte scurt. Copilul se trezește aruncat în apă, despărțit de tatăl lui, și are prezența de spirit să se agațe de căpăstrul calului arab, care înota speriat în apropiere. Ajunge, tras de cal, pe o insulă pustie, și, după zile de luptă pentru supraviețuire, încheagă o incredibilă prietenie cu animalul semi-sălbatic,  o relație în care se salvează și se susțin reciproc. După ce sunt găsiți în mod miraculos și trimiși acasă la el în America, ajunge să se antreneze pentru curse de cai și câștigă o cursă importantă alături de calul său negru.

Revenind la tema simbolurilor și elementelor generatoare de existență, acestea sunt activate de o singură energie: aceea a credinței, și sunt transmise prin mesaje și persoane providențiale. Adesea, persoana providențială livrează simbolul și iese într-un mod oarecare din viața celui în care a transmis elementul esențial – elementul care inițiază o nouă buclă temporală a existenței. Simbolul (a cărui natură poate fi foarte variată: poate fi o imagine, o frântură de melodie, o anumită vibrație, un nume, etc.) funcționează ca o verigă inițială dintr-o întreagă construcție ulterioară, sau ca un element declanșator al unui program pe care „constructorul” îl avea deja „setat” în computerul interior, dar pentru care nu venise încă timpul de materializare. Este ca și cum agenda sufletului s-ar  actualiza și materializa cu ajutorul unui semnal pe care îl dă un suflet pereche….pentru că, în teatrul gigantic regizat de Dumnezeu, fiecare suflet își cunoaște perfect rolul, iar scenariul depășește în ingeniozitate orice subtilitate posibilă dintr-un scenariu de film obișnuit. Depinde, evident, doar de actorul principal, să recunoască simbolul/semnalul și să facă alegeri în consecință…

În pacea aparent restabilită a familiei electronice, urmară evenimente dramatice. Fratele-cel-mai-mic era noua vedetă a familiei, prin eleganță, rapiditate și mai ales disponibilitate. Pe acest fond, fratele-cel-mare fu destinat doar aplicațiilor de curriculum adaptat pentru clasa a patra, iar fratele mijlociu fu lăsat în starea de comă în care persista încă dinainte de Anul Nou. Cât despre fratele cel mic, deși funcționa bine, primise un concediu. Au existat niște semne de rău augur în ceea ce-l privea (faptul că fusese în imposibilitate de a se alimenta mai mult de o lună, un leșin alarmant chiar în ajunul zilei fatidice…) dar totuși, nimeni nu avea cum să prevadă ce se întâmplă în acea zi nefericită. Trebuind să producă la fața locului un raport într-un juriu instituțional, fu scos din casă (deși ieșise rar, şi niciodată nesupravegheat) și ajunse, în cele din urmă, într-un troleibuz care se strică cu puține stații înainte de coborâre.  Aici, fu pierdut din vedere doar câteva minute…suficient ca un hoț versat de nici treizeci de ani să prindă firul și să-l subtilizeze. Prietena disperată care revenise să îl caute fu pusă pe o pistă falsă, chiar de hoț, care o trimise să urmărească „o femeie tânără, țigăncoasă” în timp ce ceilalți pasageri din troleibuz tăceau mâlc….din frică, lașitate sau indiferență, cine știe!

„Unde sunt actele de proveniență ale laptopului?…” fu una din primele întrebări pe care le primi de la polițistul care o invită într-o sală dezolantă de interogatoriu, după ce așteptase mai mult de o oră, în curent, într-un antreu de trei metri pătrați. Și, după o relatare a poveștii (inclusiv cu argumente privitoare la identitatea hoțului) care nu mișcă nici un mușchi pe fața polițistului, i se spuse că de fapt calculatorul nu fusese furat, ci ….pierdut. După ce refuză această definiție, polițistul ieși să întrebe pe un altul „dacă era infracțiune” (nu era sigur :)) și se întoarse spunând că, chiar dacă fapta era infracțiune, să fie conștientă că nu prea are șanse să îl recupereze, așa că de ce să mai facă o hârtie care nu are nici un rost…

Uimită, încercă să explice că calculatorul conținea nu numai proiectele ei, ci și cele ale oamenilor cu care lucrase, ar putea fi vândute sau publicate pe Internet…asta se întâmplă în 0,01 din cazuri, spuse polițistul, atoateștiutor. În cele din urmă, vrând să pună odată întâmplarea între acoladele unei zile de muncă plicticoase, polițistul îi dictă o plângere care conținea sintetic elementele poveștii, fără nici o referire la hoț sau la furt. „Ce este asta, SNSPA București?” se miră el la un moment dat, citind pe plângere…”Este o universitate publică în care predă Ministrul Educației. Eu sunt directorul de departament și colaborator…era și o carte scrisă cu dumnealui în acest calculator”….spuse prietena, observând cu satisfacție cum fața polițistului se colorează brusc în roșu. „Așadar, mă înțelegeți că pot fi probleme cu drepturile de autor?!” continuă cu sadism, receptând undele de frică ale omului din fața ei. „Aaaa, drăcia naibii, sigur că înțeleg….trebuie să depuneți o plângere, ca să fiți acoperită”. Și, empatizând deodată cu situația de angajat oprimat pe linie ierarhică, continuă cu simpatie „I-ați spus șefului dvs. ?”. Nu avea rost să îi spună că la locul ei de muncă relaţia cu șefii nu se întemeia pe frică…și de altfel, o glumă recentă a ministrului în cauză fusese să le prezinte la un workshop internaţional, pe ea și pe decanul facultăţii, ca fiind „she is my boss…and she is my other boss”…deh, glume de pe alte planete, din alte culturi și civilizații, nu din România. 

Deși prietena calculatoarelor se adaptă greu în zilele următoare, întâmplarea îi semnală dramatic nevoia de resetare a priorităților. Scurta viață a calculatoarelor poate fi foarte liniștită sau foarte alertă, însă este mult mai previzibilă decât a oamenilor, iar misiunea lor este clară. În schimb, minunea numită viață de om poate avea mii de valențe și mii de alternative între care personajul central alege zilnic, din chiar clipa în care se întoarce, trezindu-se din călătoria astrală nocturnă. Pesemne, în zilele care urmau alegerile ei trebuiau să fie altele.

 

Scriind titlul postării, am avut (din nou) impulsul de a scrie un alt cuvânt în titlu,  inconștiența colectivă în loc de inteligența colectivă. De data aceasta, sintagma ar fi avut sens, pentru că putem vorbi atât de una, cât și de alta, în epoca actuală – care este o epocă a mediocrității. Nici unul din numele care se vehiculează acum în plan politic sau cultural, sau care se află în prim-planul atenției mediatice, nu va rămâne în istorie. Epoca actuală nu este una a elitelor, a vizionarilor, a liderilor – este o epocă în care tehnicianul, administratorul, managerul modest (și care adesea pot fi vizibili conducând structuri importante) sunt tipurile sociale cele mai inofensive. Partea gri a tipologiei este destul de tristă, mai ales că tot norul de tipuri umane plutește într-o atmosferă rarefiată, lipsită de consistență: oportunistul, oligarhul, afaceristul balcanic, executantul, omul-de-încredere, primitivul, interlopul în costum sau, mergând în partea mai neutră a spectrului, suficientul și individualistul mediocru. Ultimele două tipuri sunt foarte des întâlnite și se pot confunda, diferența între ele este probabil vârsta (suficientul  aparține generației X sau Y, în timp ce individualistul aparține noii generații Net). De asemenea, pentru că aparțin unor generații diferite, suficientul are o bază de educație mai solidă și este puțin mai responsabil decât mai tânărul individualist.

Dar nu despre tipuri de oameni voiam să vorbesc, cu toate că aceste tipuri au o influență decisivă în coagularea acestei epoci a mediocrității – pentru că urâțenia și micimea tabloului social și public actual sunt efectul direct al ochilor care îl privesc. Frumusețea și măreția unei construcții sociale nu se pot crea decât prin înălțimea și curățenia spiritului care le alimentează. Prin urmare, cine vrea vremuri noi, să schimbe modul în care privește și alimentează realitatea….

Să revenim, însă, la termenul inteligență colectivă și la utilizarea lui actuală. S-ar spune că un grup de oameni, atunci când își pune resursele de cunoaștere în comun, ar trebui să aibă un câștig (asta au susținut și entuziaștii rețelelor sociale online, la început). Dar, spre deosebire de folclor (în care mintea colectivă a satului selecta doar aspectele de valoare din creația colectivă), gura satului global actual funcționează după o logică opusă, colectând doar pseudo-informația lipsită de valoare. Vedem asta după râurile de inutilități care curg în orice loc se adună o serie de indivizi care vorbesc în public (fie că acest public este un canal media tradițional precum o televiziune, fie că este un Timeline de Facebook). Este o punere de resurse informaționale în comun din care ar trebui să rezulte o valoare adăugată, dar, în mod paradoxal, rezultă tot mediocritatea. Ce este de făcut? De așteptat să treacă valul…și, până atunci, valoarea este de găsit oriunde în afară de planul public și de siturile colective – fie ele reale sau online….

Inițial, mă gândisem ca titlul acestei postări să fie Managementul talentului, la fel ca titlul răsunător al unui curs propus de curând de un coleg de-al meu la masteratul de Resurse Umane. Pe măsură ce schițam mental postarea, mi-am dat seama că titlul nu era cel mai potrivit. Managementul este o știință și un arsenal de instrumente, și poate fi învățat la școală, chiar dacă rețeta succesului unui manager cuprinde și suflet și spirit, pe lângă tehnică. În timp ce talentul este inefabil…este acel aur pe care mentorii și antrenorii (Profesorii…) se străduiesc să îl descopere și să îl scoată la lumină din sufletul unor oameni în formare. Și, cum scoaterea la iveală acestui aur simbolic este plină de rătăciri și capcane și se poate face doar cu dragoste și vocație, sintagma Managementul talentului ar trebui folosită cu prudență. Expresia promite unor oameni tineri că abilitățile și resursele lor rare ar putea fi valorificate și aduse la stadiul de bijuterie slefuită de către psihologii/mentorii care acționează într-un cadru organizațional cu anumite trăsături. Or, experiența de mentor arată că procesul de afirmare al unui talent nu poate fi planificat și cuantificat, pentru că este în primul rând un proces de evoluție spirituală. În cursul acestui proces, schimbarea este atât de mare, încât putem vorbi de transformare mai degrabă decât de evoluție. Iar săpăturile în căutarea unui talent înseamnă căutarea și șlefuirea de pietre prețioase, în general. Astfel, cineva poate să creadă că a identificat o mină de lapis-lazuli dar, după ani de eforturi, se dovedește că a găsit de fapt safire sau diamante.

Transferându-ne în plan colectiv, există și un fenomen de rezonanță și de amplificare a manifestării talentelor, pe care unele cadre organizaționale cu totul speciale reușesc să îl creeze. Totodată însă, putem sublinia că procesul este individual (fiecare are drumul lui…) iar mentoratul se realizează într-o formulă micro (mai degrabă în relație unu-la-unu sau în grupuri mici).

Acestea sunt două fațete ale problemei. O a treia fațetă vorbește despre munca pe care o face un om cu el însuși. Multiplicarea talentelor  devine în acest caz  o alchimie internă în care aurul interior se multiplică și se metamorfozează totodată în mai multe forme de manifestare. Cum de știi să faci și asta? Știai că ai și acest talent?... Partea frumoasă a caruselului amețitor în care se învârte satul planetar actual este că permite o succesiune rapidă a contextelor de manifestare, în care abilitățile și talentele individuale se pot recompune și actualiza cu o mare variabilitate. În acest spectacol universal, Dumnezeu oferă tuturor posibilitatea nu numai de a multiplica talanții cantitativ (exploatarea, afirmarea și șlefuirea unui singur talent), ci și calitativ (descoperirea unor talente noi într-un singur individ – talente care nu ar fi fost necesare în alte contexte sociale). Totodată, această libertate oferă unui individ și posibilitatea de a-și reconfigura identitatea și de a se descoperi pe sine, prin talentele pe care le manifestă. (Așadar, există și avantaje în timpurile frământate și amestecate pe care le trăim :).)

Pe fondul acestei liniști înșelătoare, inevitabilul se produse. Cu câteva săptămâni înainte de sărbători, laptopul negru suferi, după toate aparențele, un infarct cerebral. Fu înlocuit imediat cu fratele-cel-mic, notebook-ul roșu, inclusiv pe atribuțiile de conexiune cu oceanul universal de informații.  Însă tocmai când era bine instalat în funcție, fratele-cel-mic pierdu legătura cu priza-mamă. Șoc nervos pe fond de stres? Întâmplare nefericită? Karma? Cine putea să știe…. Surpriză, policlinicile obișnuite se dovediră incapabile să ofere un sistem nou de alimentare – pasămite, orificiul esofagian prin care se hrănea fratele cel roșu avea o intrare foarte îngustă, care nu se întâlnea pe toate drumurile…Nenorocirea fu completă când al treilea membru al familiei, fratele cel vișiniu, intră si el în comă într-o fatidică după-amiază de duminică. În fața acestei situații de urgență, prietena își asumă responsabilitatea integrală și recunoscu că atrăsese toate aceste evenimente prin faptul că își dorise la sfârșitul anului „niște zile fără calculatoare”, dorință care fusese probabil prea intensă și se soldase cu o catastrofă…. Ce era de făcut? Fostul lor doctor de familie, după ce își terminase rezidențiatul în Statele Unite, devenise director de spital și acum era cufundat în dileme manageriale, lăsându-și în părăsire talentul medical. Ceilalți doctori ocazionali prezentaseră puțină încredere pentru a deveni medici permanenți pentru casa de pe deal.

Deplângând situația și făcând eforturi emoționale să trăiască o perioadă fără nici un sprijin, prietena comandă de urgență un laptop nou, alb. Ghinion! Comanda se făcuse imediat după Black Friday, și maternitatea E-Mag era supraaglomerată…astfel încât bebelușul electronic sosi cu întârziere și fu botezat doar cu o săptămână înainte de vacanță. Tot atunci, prietena își făcu curaj și îl internă și pe laptopul negru, care zăcuse două luni de zile în comă, în spitalul regional de la serviciu. După diagnostic, doctorul specialist (un tip indiferent și cam plin de el) îi spuse că era nevoie de un transplant cerebral care nu era greu de făcut, doar că nu știa ce se mai poate salva din amintirile pacientului înainte de operație. Prietena își dădu acordul și pregăti banii de transplant, ușurată. Cu câteva zile înainte de vacanță (avea emoții pentru că știa că de sărbători doctorii făceau abstracție de jurământul lor profesional și nu mai erau de găsit pe la patul bolnavilor) află că operația reușise. Se salvase și o bună parte din memoria anterioară, astfel încât laptopul nu era în întregime străin de contextul în care evoluase. Mai rămăsese o problemă destul de mare, mâinile și picioarele nefuncționale, dar aceasta se putea rezolva mai târziu printr-un alt transplant. Până atunci, putea folosi proteze, îi spuse doctorul. Uf! ce bine că avea cadrul pentru calculatoarele cu probleme de deplasare! gândi ea, și luă laptopul negru acasă. Așadar, sărbătorile găsiră familia electronică pe drumul vindecării. Mai rămânea de găsit soluții pentru fratele vișiniu și pentru cel roșu, dar cu siguranță existau pe undeva informațiile și resursele necesare…

Trecură anii, ca nori lungi pe șesuri..Situația în familia din casa de pe deal se schimbase destul de mult. Fostul frate mijlociu-devenit-cel mare (laptopul negru) îmbătrâni și începu să se miște din ce în ce mai încet. Totuși, funcționa, în ciuda faptului că mâinile și picioarele aveau porțiuni întregi amorțite, și avea frecvent pusee de hipertensiune. Eh, ce scurtă e viața calculatoarelor, gândea prietena cu nostalgie, admirând încăpățânarea cu care se agăța de viață și faptul că, dintre toate sufletele electronice din casă, încă avea cea mai bună conexiune cu lumea din afară.  Fostul frate cel mic-devenit-mijlociu (notebook-ul vișiniu) resimți probleme timpurii de sănătate, datorită deselor călătorii pe care le făcu în străinătate și mai ales în urma unui atac terorist căruia îi căzu pradă în mijlocul capitalei americane, Washington DC. În urma acestui atac, nu mai putu folosi jumătatea inferioară a piciorului drept. După ce, timp de luni de zile, prietena crezu că nu mai este nimic de făcut cu el, niște doctori ocazionali care trecură prin peisaj îi arătară unde poate găsi un cadru de aluminiu pe care calculatoarele se pot sprijini în asemenea situație.  Minunat! Fratele vișiniu intră din nou în uz, mai ales de când manifestă și o toleranță neașteptată pentru un instrument dificil, prin care i se făcea conexiunea cu oceanul universal de informații.

În ceea ce-l privește pe fratele cel mic, un notebook roșu, fu foarte sprinten și productiv timp de doi ani, exceptând faptul că luni de zile refuză legătura cu lumea – ce-i drept, nimeni nu insistă în acest sens, mai ales în urma experiențelor nefericite ale celorlalți frați. Mai exista în casă o verișoară a lor, o tabletă simpatică ce fusese adoptată de curând, și care dovedi probleme emoționale persistente în urma unui mic accident pe care prietena i-l provocă fără să vrea. Se dovedi curând că tableta nu mai putea,  deși de-abia la vârsta copilăriei, să acceseze energia vitală. Situația era destul de gravă, fu internată mai multe săptămâni într-un spital și se făcu o operație de transplant de esofag care se vindecă rapid, însă în scurt timp cordonul ei ombilical-energetic se defectă. Se cumpără altul, care în mod paranormal se defectă și el! Atunci prietena găsi o formulă originală: tableta se hrănea prin intermediul verilor ei, care se alimentau normal, de la priză. Nu era o soluție ideală (însemna să se resemneze cu toții că aveau de-a face cu o personalitate de tip borderline…) dar era o soluție practică. Și așa, situația pluti timp de luni de zile…

Într-o convorbire recentă, o minte tânără și neliniștită m-a provocat să vorbesc despre destin și liber arbitru. O concepție răspândită este aceea că există un „destin”, o predestinare în viața fiecărui om, că anumite întâmplări (și în special, încercările) sunt trimise de Cel de Sus (sau de către Univers, pentru liberii cugetători) pentru un motiv care este cunoscut doar în planul divin.  Această credință este foarte comodă pentru că în acest mod omul poate invoca „destinul” pentru a se prevala de imposibilitatea de a face ceva într-un moment sau altul, sau pentru a se complace in starea de victimă.

Dar cum ar fi dacă omul și-ar asuma responsabilitatea integrală pentru ceea ce se întâmplă în viața lui?…Primul nivel de interpretare al responsabilității integrale este acela că, dacă nu este liber în a alege ce i se întâmplă în viață, omul este întotdeauna liber să aleagă răspunsul și atitudinea pe care le adoptă în urma a ce i se întâmplă. Iar acestea sunt o expresie clară a nivelului lui spiritual…Nenumărate cazuri de situații limită au primit răspunsuri creative, iar oamenii respectivi s-au reinventat sau au găsit soluții neașteptate.

Al doilea nivel de interpretare al responsabilității integrale, mai profund decât primul, este cel în care omul își asumă responsabilitatea pentru absolut tot ce i se întâmplă, chiar și pentru accidente, boli incurabile, boli sau nefericiri ale celor dragi, pierderi nedrepte ș.a. De ce să își asume un om responsabilitatea pentru ceva accidental – sau pentru ceva ce s-a întâmplat unui apropiat?…aparent, nu a avut nici o influență și nu are nici un control asupra a ce se întâmplă. Unul dintre răspunsurile la această întrebare este că Dumnezeu trimite toate sufletele pe lume pregătite pentru a face față tuturor situațiilor complicate care apar (pe care, de fapt, le-au acceptat înaintea venirii lor pe lume…). Un alt posibil răspuns spune că oamenii atrag și materializează în viața lor situațiile și oamenii care corespund gândurilor și atitudinilor lor. Prin urmare, întâmplările neprevăzute, pierderile și încercările vin ca o consecință…Iar un al treilea posibil răspuns este că nimic din ce apare în viața unui om (inclusiv problemele altora) nu apare fără rost, ci face parte din planul lui Dumnezeu și, dacă se arată cuiva și îl afectează, este fie un mesaj, fie o lecție și un prilej de creștere…

 (Din ceea ce văd în planul public, încă nu se poartă nici măcar legea responsabilității simple – mereu, altul sau eventual o întreagă categorie de oameni, de animale sau de instituții sunt de vină pentru ceea ce oamenii își fac singuri – darămite de responsabilitatea spirituală, ce să mai vorbim…)