A fost odată ca niciodată, un calculator care avea o stare de sănătate (în sfârşit) normală. Avea ceva probleme cu memoria vizuală, nimic ireparabil – oricum, în viaţa solicitantă a prietenei lui, el era din nou o ancoră stabilă.

Însă şi peste calculatoare, ca şi peste oameni, nenorocirea vine brusc… Într-o dimineaţă calculatorul se trezi arătînd groaznic, cu o figură complet decolorată, şi cu o paralizie cerebrală care îl invalida parţial. Mai comunica deocamdată cu lumea, dar într-un mod schimbător.

Ce era de făcut? Doctorul de familie era în America, iar prietenul doctorului de familie nu mai era prin preajmă. Doctorii care îl internaseră prima dată în spital aveau foarte multe solicitări. Mai rămăsese doar marele chirurg care făcuse ultima operaţie cu laser, de la distanţă. Prietena ceru o părere oricât de sumară la telefon. Consultaţia a fost scurtă: specialistul înregistră simptomele, dădu instrucţiuni pentru o probă de reflexe, după care diagnosticul rămase grav: se părea că existau nişte viruşi noi la care vaccinele de până acum nu ofereau protecţie. Şi da, în mod sigur era necesară o nouă spitalizare.

Spitalizare!? Dar cum? Problema nu ar fi fost că trebuia internat într-un spital privat (până acum fusese doar în spitale gratuite, de stat) însă – transportul, lipsa comunicării cu exteriorul…Aşadar, mai trecură două săptămâni. Calculatorul, capricios ca orice bolnav cronic, controla toate ieşirile prietenei sale în spaţiul virtual. „Vrei sa intri pe blogul X? Nu îţi dau voie – ai voie, în schimb, pe blogul lui Z. Ai voie pe forumul a*****.ro, dar nu ai voie pe messenger. Şi nu ai voie decât la două adrese de mail din trei. Şi aşa aveai prea multe!”

Soluţia logică se ivi destul de repede. Calculatorul trebuia să capete un frate mai mic până când se însănătoşea. Şi, chiar şi după refacere, poate că existenţa unui frate ar fi ajutat să nu mai fie atât de solicitat şi de stresat (poate că se îmbolnăvise de stres, de fapt?).

Se dovedi, însă, că nici măcar calculatoarele nu se nasc uşor. Maternităţile erau uşor ermetice, cum şade bine organizaţiilor din domeniul sănătăţii electronice, aşa că naşterea programată întârzie aproape două săptămâni. Iar când se produse în sfârşit (la o maternitate populară şi supraaglomerată, bineînţeles) noua lui familie nu îndrăzni nici să îl atingă… să apară un pediatru care să îl vaccineze, mai întâi! Altfel, nici calculatoarele nici oamenii nu sunt feriţi de viruşii periculoşi din lumea modernă.

Reclame

Comunicarea virtuală are efecte nebănuite. Adesea cel care scrie un post nici nu bănuieşte semnificaţiile sau turnura pe care o ia textul său în interpretarea cititorilor. Din acest punct de vedere, blogul este mai mult decât orice o opera aperta (operă deschisă), cum spunea Umberto Eco. Sau, am putea traduce mai brutal printr-un proverb românesc, unde dai şi unde crapă

Este ceea ce mă surprinde pe mine de câte ori primesc feed-back-uri de receptare a blogului din mediul real. La ultimele două postări am primit cele mai surprinzătoare feed-back-uri. Am primit telefoane/mailuri de la oameni (cu care sunt în contact, nu foarte frecvent, dar sunt) …pe undeva prin text, era sugerată o justificare a „dispariţiei” lor din ultima vreme (pun ghilimele pentru că nu o consideram o dispariţie). Ceea ce este absolut uimitor este că feed-back-ul venea de la oameni la care nu m-am gândit deloc când am scris subiectul anterior… Exact cei mai responsabili s-au gândit la subiect! Şi s-au simţit vizaţi în mod nemotivat.

Cazurile la care m-am gândit erau pur virtuale: oameni care se află în legătură doar pe cale electronică, şi nu se pot contacta altfel (nici măcar prin telefon). Atunci este cu adevărat o „dispariţie în spaţiul virtual”…

Omul virtual prezintă o diferenţă semnificativă faţă de omul real: este „dezbrăcat” de convenţii sociale. Comunicarea prin scris mănâncă mult mai mult timp decât comunicarea orală, deci trebuie eliminat tot ce se poate. În afară de asta, nu există comunicare nonverbală şi paraverbală (nici indicatorii de statut social) şi nici o „istorie a comunităţii” (comunitatea e prea mare, satul global)…deci, pentru mulţi, acţiunile convenţionale îşi pierd sensul. Omul virtual este un om pragmatic, care îşi satisface nevoile psihologice şi interesele în primul rând. De câte ori nu vedem pe forumuri utilizatori care intră doar când au nevoie de ceva? Cer un sfat, o informaţie, se plâng de ceva, apoi, după ce primesc ce au nevoie, dispar. Unii nu se gândesc că şi alţii ar putea avea nevoie de sfaturile, opiniile sau încurajările lor. Alţii nu numai că nu se gândesc, dar nici nu îi interesează: Ia tot ce poţi şi fugi.

Putem privi problema dispariţiilor virtuale şi din altă perspectivă. Una mai puţin dură…Explicaţii posibile:

– gestionarea paralelă a existenţelor reală şi virtuală cere timp şi efort: ele pot să nu se sincronizeze, iar existenţa reală să exercite presiuni care să întrerupă sau să anuleze existenţa virtuală;

– talentul şi disponibilitatea pentru comunicarea scrisă pot să fie inconstante: lipsa de inspiraţie sau lipsa de energie pentru a formula gândurile în cuvinte pot să ducă la sincope echivalente cu absenţele din lumea reală;

– identităţile virtuale multiple cer şi ele timp şi efort: multiplicarea necontrolată a identităţilor şi apartenenţelor poate să ducă pe individul respectiv într-o criză şi să fie nevoit să renunţe brusc la o parte dintre ele;

– lumea virtuală e o capcană, o „gaură neagră” care soarbe personalitatea indivizilor până la retragerea completă din lumea reală: unii se întorc în real prin gesturi radicale precum „sinuciderea”.

Iată cum fără să vrem subiectul ne duce spre întrebarea de ce există lumea virtuală…este bine sau rău că există? Unde este echilibrul între cele două lumi? Care este formula perfectă?

Omul virtual pare a avea obsesia şi nostalgia Creaţiei. De multe ori (şi în viaţa reală) oamenilor le place să se substituie Creatorului. În spaţiul virtual se manifestă, mai pronunţat decât în spaţiul real, voluptatea de a crea şi de a distruge, după bunul plac. Creaţia şi distrugerea se manifestă în primul rând în legătură cu ce este mai important: propria prezenţă şi identitate, elemente care în spaţiul real nu sunt la fel de uşor transformabile.

De multe ori, cineva care şi-a făcut simţită prezenţa într-o anumită zonă a lumii virtuale dispare temporar. Prietenii online reacţionează ca şi în spaţiul real: îngrijorare, interogaţii (oare este bolnav? oare a păţit ceva? are o depresie? i s-a întâmplat ceva în familie?) uitând că de fapt au de-a face cu un profil parţial al omului care în timp le-a devenit apropiat…informaţia filtrată pe care au primit-o ei de la el nu permite descifrarea coerentă a dispoziţiilor şi preocupărilor reale, şi nici interpretarea deciziilor pe care le ia.

Sinuciderea virtuală este cazul extrem al dispariţiilor. Uneori, cineva şochează când, după prezenţă persistentă şi câştigul unui statut bine definit într-un grup virtual, îşi sterge identitatea…dispare total în neantul informaţional. Citez dintr-o reţea socială: Unii dintre voi, prietenii mei, v-aţi şters paginile fără măcar să anunţaţi…

Diferenţa de efecte vine din statutul acordat fiecărei lumi. O categorie investeşte mult capital afectiv în relaţiile virtuale, la fel ca şi în relaţiile reale; altă categorie tratează spaţiul virtual ca pe o joacă…nu este real, deci nu există.

A fost odată ca niciodată, o prinţesă care trăia într-o reţea socială, înconjurată de cristale virtuale. O vrăjitoare o legase să nu poată ieşi niciodată de pe pagina ei de reţea şi nici un prinţ să nu se simtă atras de avatarul ei. Văzând spaţiul virtual din jurul ei atât de pustiu, prinţesei nu-i mai rămăsese decât speranţa. Totuşi, într-o bună zi, un prinţ care galopa pe net prin vecinătate rămase fermecat de armonia degajată de cele doisprezece cristale uriaşe care înconjurau avatarul ei. Castelul ei virtual părea inaccesibil, dar de fapt el asta şi voia…o provocare pentru un prinţ serios ca el, care căuta o legătură pe termen lung şi nu doar o aventură, ca majoritatea celor care vânau prin pădurea virtuală. Aşa că îi lăsă în cutia poştală un mesaj în care îi mărturisi că nu l-au interesat niciodată cristalele, dar acum tot ce îşi doreşte este să îl primească şi pe el între ele şi să devină un umil învăţăcel al ei. Ea îi răspunse că a mai fost deranjată de spirite înşelătoare şi nu este sigură dacă nu vorbeşte cu o fantomă. El îi scrise că nu a văzut niciodată un avatar atât de frumos ca al ei şi sunt destinaţi unul altuia, şi pentru asta îi aduse numeroase dovezi: aveau acelaşi template de pagină, username-uri asemănătoare şi intraseră în reţeaua socială aproape la aceeaşi dată: el pe 6 aprilie, ea pe 12 aprilie! Cine mai văzuse asemănări atât de mari! În aceste condiţii, ea acceptă să vorbească cu el din turnul ei de fildeş. Ştia însă de farmecele vrăjitoarei, aşa încât nu îl încurajă. El o invită la o expoziţie online de cristale, ea refuză spunându-i că l-ar durea capul din cauza energiei degajate de copia energetică a unor cristale nepurificate. El o invită atunci într-o grădină botanică de pe Flickr.ro. Ea spuse că odată şi odată o să vină…el interpretă greşit amânările ei şi nu îi mai vorbi o vreme, după care reveni brusc. Observară amândoi că, în urma obişnuinţei de a comunica online, ajunseseră să îşi ghicească gândurile…o dovadă în plus, spunea el, că sunt predestinaţi. La un moment dat ea îi ceru sfaturi pentru că văzuse nişte creaturi subumane dând târcoale paginii ei şi nu ştia ce să facă. El îi spuse să nu se sperie, că dacă este nevoie îi va hăitui pe monştrii aceia pe toate host-urile posibile, până când îi va elimina. Oricum, calul lui verde are doar doi ani şi primeşte un făraş de jar în fiecare seară, aşa că prinde din urmă un cal de orice marcă! În fine, pe fondul acesta se creă o legătură specială şi el o convinse să se întâlnească în afara reţelei sociale, la o cafenea online…Cristalele reuşiră să rupă vraja pentru câteva ore, aşa că reuşi să vină la întâlnire. Însă realitatea crudă le spulberă iluziile. Fotografia ei arăta altfel decât şi-o imaginase, el căuta pe cineva care semăna cu fosta lui, care îl părăsise cu un an în urmă…Ea nu îşi imaginase nimic despre fotografia lui, ştia că avatarele sunt mai frumoase decât fotografiile, dar se întreba unde dispăruseră spiritualitatea şi subtilitatea psihologică pe care le arătase când vorbea cu ea în turnul ei de fildeş…Totuşi ea şi-ar fi acordat timp să îl cunoască mai bine, poate i-ar fi redescoperit calităţile. El însă hotărî că nu are timp de pierdut şi, luîndu-şi calul cel verde, se întoarse în galop în reţeaua socială. Ea mai avu timp să schimbe câteva cuvinte cu el din turnul ei de fildeş, în care se întorsese în grabă, neştiind cu ce a greşit. Apoi îl văzu fără de veste dispărând în zare. Nici un mesaj pe care cristalele fermecate reuşiră să îl lase pe pagina lui nu mai primi răspuns. După o scurtă perioadă de amărăciune, prinţesa se resemnă: ea nu avea nici o vină, vraja era greu de rupt. Dar poate, într-o zi…După o lună, cristalele fermecate îi aduseră vestea că prinţul apăruse din nou în pădurea virtuală. Numai că acum galopa pe lângă castelele altora. Pesemne, şi el era legat de un blestem, să caute mereu pe cea pe care o pierduse şi să nu o găsească niciodată…

A fost odată ca niciodată, un calculator care trăia într-o reţea din Bucureşti. Şi trăi el liniştit doi ani, după care începu să îşi schimbe comportamentul. Persoana care îi era cea mai apropiată, bănuind o depresie cauzată de stres, începu să ceară consultaţii telefonice mai întâi la doctorul nr. 1, medicul de familie care îl instalase. Doctorul nr 1 promise o consultaţie pe viu însă, cum nu prea dispunea de timp, întârzie să vină. Atunci auzi de caz doctorul nr 2, care auzind descrierea cazului spuse că ar fi vorba de nişte viruşi şi propuse o spitalizare de trei zile în urma căreia calculatorul se va întoarce blindat faţă de agenţii patogeni. Zis şi făcut, în timpul spitalizării a mai fost nevoie de o operaţie pe creier în urma căreia calculatorul se alese cu memorie suplimentară însă, după ce a revenit şi a fost instalat, începu să se comporte şi mai ciudat ca înainte. În primul rând, se mişca foarte greoi, gândea foarte mult înainte să lucreze şi adesea nu mai voia să doarmă. La un moment dat încetă să comunice pentru câteva zile cu lumea din afară deşi în casă mai funcţiona, aşa că se dădu telefon la Salvarea de calculatoare. Veniră doi doctori de la medicina de urgenţă care, îmbufnaţi, spuseră că era ceva înţepenit la organele interne şi să nu îl mai dea la nici un spital, că ei nu mai răspund. Legătura cu lumea din afară se reluă, însă comportamentul rămase la fel de ciudat, chiar dacă analizele pe care le făcea armura performantă indicau o lipsă totală de viruşi. Atunci apăru doctorul nr 3 care avea o specializare mixtă şi trebuia să facă un training în urma căruia calculatorul să se aleagă cu abilităţi vizuale suplimentare. Numai că în urma trainingului calculatorul începu să se comporte ciudat, dădu semne şi mai mari de oboseală şi la un moment dat păru în prag de infarct. Îngrijoraţi, doctorul nr 1 (care reapăruse şi el între timp, fiind prieten cu nr 3) şi cu doctorul nr 3 începură să se sfătuiască în jargonul specific din care cu greu se mai distingea câte un cuvânt în engleză. În primul rând, e paranormal să dispară taskbarul şi să nu mai revină. Am mai văzut asta şi la alte calculatoare, obiectă prietena timid. Nu contează, trebuie să dăm jos armura asta, că probabil interacţionează cu organele interne. Zis şi făcut, comportamentele continuau. Atunci cei doi doctori găsiră soluţia ultimă: încă o spitalizare, la clinica lor particulară, timp în care îi vor face o dializă completă şi un tratament adecvat pentru materia cenuşie şi într-o zi e ca nou. Trecu o seară…o dimineaţă…duminică seara reieşi că doctorii se ţinuseră de promisiune. Calculatorul se întoarse complet refăcut, cu armura cea veche care se pare că era suportată mai bine şi cu trainingul video complet. Nu mai poate să cânte, dar atâta pagubă! Bine că accepta să comunice cu exteriorul, răsuflă familia lui uşurată.

(PS. Şi aşa s-a restructurat toată agenda mea de week-end 🙂 )