Cât de departe poate ajunge un absolvent al Facultăţii de  Comunicare? Oricât de departe…drumurile îi sunt deschise. Continuarea postării lui Andrei Dospinescu ne demonstrează modul în care abilităţile formate în facultate îl ajută să îşi construiască o carieră de excepţie în domeniul cercetării.

Daca ar fi să subliniez ceva care să iasă în relief aş selecta, tot ca o alegere personală, capacitatea extraordinară de formare pe care a avut-o comunitatea Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice. Nu lucrez în domeniul relaţiilor publice. Lucrez la Academia Română, Institutul Naţional de Cercetări Economice unde sunt şi în ultimul an de doctorat. Am publicat o carte în domeniul tezei mele de doctorat, peste 30 de articole şi am avut ocazia să-mi prezint cartea la un seminar din Chicago. Timpul mi-l împart între două proiecte europene, o serie de proiecte interne, predarea unor seminarii aplicate de econometrie, activităţi de recenzor, lucrări pe domeniul inflaţiei, şomaj şi politici de ocupare, politici monetare, strategii în domeniul industriei, modelare econometrică, precum şi modele de simulare pe calculator (domeniul economie experimentală, modelarea dinamicii populaţiilor de agenţi din perspectiva modelelor specifice ecologiei economice, ştiinţa complexităţii, teoria jocurilor). Poate este “departe” de domeniul comunicării şi relaţiilor publice, dar nu chiar atât de departe pe cât pare. Folosesc în fiecare zi un mod de gândire format în facultate, un anumit mod de a vorbi, de a şti când să nu vorbesc, ce să spun şi cum să spun,  anumite reflexe de comunicator pe care mi le-au format profesorii în cadrul cursurilor şi seminariilor aplicate şi asta înseamnă foarte mult. Toate momentele frumoase au un final, dar cele care contează te ajută să fii mai bun.

Andrei Dospinescu

Andrei Dospinescu face parte dintr-o altă generaţie „de aur”, definitorie pentru „adolescenţa” Facultăţii de Comunicare. Astăzi, el ne împărtăşeşte câteva amintiri din timpul facultăţii. În afară de amintirile paralele pe care mi le-a trezit relatarea lui, mi-a plăcut să urmăresc traseul emoţional care transpare în spatele traseului formativ. Aşadar, între ingredientele care definesc un absolvent de vârf al Facultăţii de Comunicare (şi îl diferenţiază de absolvenţii altor facultăţi :)), vom găsi negreşit şi unul aparte: căldura sufletească.

Ce înseamnă sa ai sentimentul apartenenţei la o comunitate? Probabil că nu stă în carnetul de student pe care îl primeşti în primul semestru,  poate într-o anumită masură stă într-un spaţiu fizic care în timp şi devine foarte familiar, cu săli de clasă şi locuri care capătă dimensiunea unor amintiri. Poate mai mult decât atât, o comunitate înseamnă un mod de a fi şi de gândi, iar modul acesta se învaţă. Prin urmare pentru mine Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice a fost un loc de formare. Sunt prea multe lucruri de spus, aşa că voi selecta câteva din memorie. Primul an, prezenţa inconfundabilă a domnului Frigoiu, prestanţa domnului Chiciudean, multe seminarii şi cursuri frumoase, colegi de care m-am simţit ataşat, cu care mă distram, cu care intram într-o competiţie reuşită care ne făcea mai buni. Îmi aduc aminte de clubul de dezbateri parlamentare, regionala de debate, discuţiile faine şi moţiunile serioase sau trăsnite. Al doilea an, deja mă simţeam integrat în comunitate, începeam să îmi dau seama ce aş vrea să fac. Tot selectiv, cursurile domnului Borţun, seriozitatea şi rigoarea domnului Iacob. Al treilea an, bursa Socrates la Perugia, unde am început să mă orientez pe direcţia pe care mă îndrept acum. Anul patru, licenţa şi  simularea Dacia 2003, în care am dormit cam trei ore pe noapte şi am vazut ce înseamnă gestionarea unei situaţii limită din perspectiva celulei de gestionare a crizei. După facultate am avut şansa să predau în aceleaşi săli de seminarii în care am stat ca student Este o experienţă mentală în primul rând, o experienţă cu o încărcătură simbolică deosebită. Am rămas cu amintiri deosebite şi am avut ocazia de a cunoaşte mai bine doi profesori dragi, Dumitru Iacob şi Diana Cismaru.

Andrei Dospinescu

Continuăm Gala cu un alt şef de promoţie. După ce a absolvit Ştiinţe Politice – Sociologie din SNSPA în 2008, Diana Simion a ales masteratul de Comunicare în Afaceri din cadrul Facultăţii de Comunicare, masterat  la finalul căruia are  media generală 10,00 (!). Mâine, ea îşi susţine dizertaţia pe o temă interesantă din sociologia sportului. Să îi ţinem pumnii!…

Dincolo de galeriile zgomotoase, mirajul investitorilor sau imperialismul brandurilor personale/de club, sportul oferă mai mult decât un teren fertil pentru recoltele de marketing sau spectacolul mediatic. Metafora organizaţională a echipei, înţeleasă sub aspectul ei sportiv, poate fi extinsă la nivelul conceptului general de dinamică a echipei, ca model explicativ pentru managementul performanţei grupurilor mici. Această tranzivitate a abordării este facilitată de profilul echipelor sportive şi de caracteristicile mediului competitiv în care evoluează. Studiul exploratoriu asupra dinamicii echipelor sportive, realizat pe parcursul ultimelor 15 luni, s-a transformat într-un bulgăre de zăpadă revelator, depăşind cu mult entuziasmul şi aştepările mele iniţiale şi deschizând noi perspective de abordare a acestei sfere tematice.

Un aspect interesant al metodei pe care am folosit-o se referă la limitele analizei la nivelul exclusiv de grup: efectul este similar unui proces de omogenizare mecanică a valorilor individuale, favorizând iluzia convergenţei. Pentru creşterea validităţii este importantă analiza dispersiei valorilor individuale şi a amplitudinii dintre valorile extreme. De exemplu, în cazul în care poziţiile extreme corespund persoanelor cu putere de influenţă sau putere de expertiză semnificativă la nivelul grupului,  nu mai trebuie urmată logica echivalenţei dintre ponderile indicilor individuali la nivelul grupului, pentru că rolul acestor persoane în evoluţia dinamicii echipei este decisiv. Sfera de influenţă personală şi rolurile din cadrul echipei determină existenţa unor diferenţe de coeficienţi în calcularea modului şi intensităţii de manifestare a fenomenelor de grup.

Diana Simion

Gala Absolvenţilor începe cu o emblemă: un şef de promoţie. Mădălina Vătămănescu a absolvit facultatea în 2006 şi, din 2007, este alături de echipa de la Teoria Organizaţiilor, dovedind la fel de multă perseverenţă  precum a dovedit şi când era studentă. Întâmplarea face ca azi, când a trimis postarea, să împlinească o vârstă frumoasă şi plină de promisiuni. Îi urăm „La Mulţi Ani!” şi cât mai multe realizări pentru minte  şi suflet, ca şi cele despre care ne povesteşte acum.

Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice: o experienţă în serie infinită sau, mai bine zis, un experiment al cărui protagonist sunt eu însămi… Este cel puţin fascinant cum un moment din timpul cronologic poate deveni prezent continuu, este cvasi-inimaginabil cum viaţa unui om se divizează în două aventuri existenţiale – înainte de facultate şi în tandem cu facultatea… La întrebarea cum poate o facultate să devină o piatră de hotar în existenţa cuiva, raspunsul meu pare nedilematic: FCRP şi cu mine ne-am legat indisolubil încă de la vârsta de 19 ani… Astăzi împlinesc 27 de ani, şi firele care ne unesc sunt din ce în ce mai trainice şi mai de nedezlegat.

Dacă la 19 ani, visul de a deveni un student de elită a acţionat ca o forţă motrică spre porţile facultăţii, la 23 de ani un nou imbold, de această dată o forţă de propulsare, m-a împins în aceeaşi direcţie: un masterat în FCRP şi dobândirea statutului de cadru didactic asociat. Astfel, masteratul de 10 pe linie şi experienţa didactică încununată de satisfacţii au accentuat ”starea de dependenţă” faţă de facultate. FCRP s-a transformat simultan într-o stare de spirit şi într-un act de conştiinţă… Ipostaza duală de masterand şi cadru didactic a prilejuit derularea unui experiment unic cu mine însămi – glisarea între două planuri alternative, între bancă şi catedră. Am reuşit să privesc aceleaşi realităţi prin prisma unor ochi dacă nu antagonici, cel puţin diferiţi – în studenţie banca mi se părea reduta perfectă (chicoteam, trimiteam bileţele colegelor, dădeam coate), acum catedra devenise avanpostul de unde surprindeam orice mişcare şi interceptam orice mesaj clandestin…

Sfârşitul ”episodului masterat” se impunea a fi urmat de un nou episod la şcoala cuvântului – Doctoratul în Ştiinţele Comunicării. Am înaintat mulţi paşi pe drumul cunoaşterii, deşi colind aceleaşi coridoare, poposesc în aceleaşi săli de curs, întâlnesc aceiaşi oameni… Privind retrospectiv, mi-e greu să mă gândesc dacă şi când se va produce desprinderea… Totuşi, sper ca în momentul în care ”episodul doctorat” se va sfârşi, FCRP să vină în întâmpinarea mea cu o Şcoală Postdoctorală…

Mădălina Vătămănescu