(Am lipsit o vreme de pe blog. M-a cam bântuit gândul sinuciderii virtuale…iată că „niciodată nu mi se va întâmpla mie” poate deveni câteodată incredibil de real. Dar am amânat gestul, deocamdată.)
În studenţie am dat peste cartea lui Karl Leonhard, la bibliotecă, şi am citit-o pe nerăsuflate…nu ştiam atunci că o să întâlnesc în viaţă (şi chiar prin apropierea mea) atâtea tipuri de personalitate din cartea aceea. Realitatea este că personalităţile accentuate sunt mult mai numeroase decât suntem conştienţi.
Dar mai întâi mi se pare interesant de discutat despre normal şi anormal în problema personalităţii. După doi autori francezi, normalitatea poate avea trei sensuri:
1. Normalitatea statistică, care se raportează la o medie şi la frecvenţă;
2. Normalitatea funcţională, care se raportează la mijloacele şi la scopul propus;
3. Normalitatea ideală, care se raportează la normele sociale.
(1) este un criteriu înşelator pentru că la un moment dat bolile ascunse ale indivizilor pot să fie atât de numeroase încât media reală să fie mult mai spre graniţă decât ar fi de închipuit…
(2) este cel mai valid dintre cele trei pentru că este cel mai pragmatic;
(3)raportarea la normele sociale este prea fluidă. De exemplu, cineva care are un stil trash la îmbrăcăminte şi citeşte pe jos într-o librărie (tablou adesea văzut în Franţa) la noi ar fi considerat deranjat la minte şi eventual dat afară…
Cuvintele atrag realul 
aprilie 22, 2009 at 6:19 pm
nu inteleg de ce ai vrea sa te „sinucizi”virtual si sa ne lipsesti de posturile tale adesea greoaie pt noi astia mai putzin pregatiti dar foarte bune intr-o lume de limbaje vulgare si subcultura.eu te rog nu sa amani gestul da nici macar sa te mai gandesti la el.Nu as vrea chiar daca postezi tu mai rar sa ajung ziua in care nu o vei face deloc.si apropo suntem niste persoane foarte complicate .sunt multe cutume in ceea ce priveste fiecare individ si de multe ori chiar si in aceeasi cultura vedem extreme care pe unii ne socheaza..reactia unui individ depinde de situatia data.de multe ori o anume reactie a noastra ne surprinde chiar si pe noi care teoretic ar trebuii sa ne cunoastem cel mai bine.
aprilie 23, 2009 at 11:33 am
Recunosc ca primul cuvant care mi-a atras atentia a fost „deocamdata”. Intr-adevar, un blog, indiferent de tipologia in care se incadreaza, este greu de crescut. Cere atentie, efort, dedicare, implicare si daruire, asemenea poate unui copil. Insa, de asemenea, poate oferi si satisfactii pe masura. Atat autorului, cat si cititorilor sai. 🙂
Este, in vremea in care, cantitatea pare sa inlocuiasca usor calitatea, greu de gasit un blog de continut, perspective si idei. Atat profesionale cat si personale. In plus, blogul poate fi usor folosit si ca instrument de comunicare interna cu echipa :). Si, pentru ca orice profesionist trebuie sa fie deschis spre interdisciplinaritate, blogul de fata imi pare unul dintre cele mai bine scrise bloguri de autentica psihologie.
Usor rupta de contextul postului, eu am din ce in ce mai mult impresia ca traim intr-o societate in care granita dintre normal si anormal a disparut de mult. Si nu in sensul bun al intelesului…
aprilie 23, 2009 at 5:09 pm
De mult timp imi tot pun intrebarea- am innebunit eu si restul lumii e normala, sau invers, de nu reusesc sa mai inteleg nimic! Nu inteleg nici dorinta de a renunta la comunicarea de pe blog. Imi face placere sa citesc mesajele, sa raspund (asta e evident prin lungimea lor, he, he).Unele abordari, sau subiecte sunt chiar provocatoare si ar merita s-o lungim, detaliem, adancim, sa nu ramanem la nivelul observatiilor.Dar probabil timpul nu ne permite. Sincer eu ma simt inchisa intr-o lume stramta si rece, am atatea idei si ganduri, sunt atatea lucruri despre care putem vorbi, chiar si pentru frumusetea dialogului, incat nu inteleg, ma repet, dorinta de a va retrage.
O fetita a spus intr-o emisiune tv ceva dragut, nu se potriveste cu subiectul, dar tine oarecum de interpretare:” nu inteleg de ce se supara mama cand fac o prostie, ca prostia e, defapt, un lucru bun care nu mi-a reusit.”
Sper sa va fi cauzat un zambet, recompensa pentru truda de a randui paginile acestui blog.
aprilie 23, 2009 at 6:48 pm
Codeus: Da, adevarat, chiar noi insine nu ne definim normalul propriu uneori 🙂
Catalina: Doar eu eram promotoarea cea mai apriga a blogului ca instrument de comunicare interna – tocmai eu m-am gindit sa renunt (!)
Laura: Nu intelege nimeni daca nu are tabloul complet…Dar citatul mi-a provocat intr-adevar un zimbet. Emisiunile cu copii care „spun lucruri traznite” sunt printre putinele care imi (mai) plac la TV.
aprilie 24, 2009 at 5:16 pm
Dragă Diana, și eu am trecut de câteva ori prin perioade în care m-au bântuit gândurile ”sinuciderii” sau criogeniei virtuale. Soluția mea a fost ca, până depășesc faza, să scrie cititorii articolele, în locul meu. (Știi bine și-ți mulțumesc încă o dată!) E firesc să atingem saturația și să ni se pară că nu mai avem nimic de spus sau că acționăm inutil. Și ăsta e semnul că atunci ne aflăm într-o groapă de potențial. Doar că nu trebuie să uităm că suntem niște mici păsări Phoenix, care renasc din propria cenușă 🙂 și care, ușor-ușor, ajung din nou la normalitate. Normalitatea fiecăruia dintre noi, indiferent cum e definită 🙂
aprilie 24, 2009 at 6:13 pm
Mana: Mi-as dori sa fie o groapa de potential dar nu este 😦 In fine, sunt inca pe aici…
aprilie 25, 2009 at 5:53 am
Aristotel ne spune ca fericirea este actiune, nu rezultat.Ce inseamna asta? inseamna ca eu, de exemplu, nu astept un rezultat al faptelor mele(bune) pentru a putea declara ca sunt fericita ( desi nu e interzis, nu sta in puterea noastra rezultatul actelor noastre), ci aleg sa fac acele fapte (bune) care ma fac fericita. Sau altfel spus, recompensa pentru faptele bune e insasi fapta, restul nu depinde de noi.Daca eu imi fac bine treaba si imi place sa fac ceea ce fac- in asta consta fericirea.”Deznadejdea”(nu stiu daca e corect termenul) ce se ascunde in spatele articolului si a ultimului raspuns poate sa fie cauzata de ruptura (asa suntem educati sa gandim)intre fapta si rasplata.De foarte multe ori ajungem sa ne intrebam daca merita sa depunem un anume efort, daca merita sa trudim pentru… daca merita sacrificiul.Eu am renuntat la aceasta intrebare.E cauzatoare de deznadejde aici si acum. Am inlocuit-o cu setul de intrebari: ceea ce fac e bine? imi place ceea ce fac? ma multumeste actul in sine? si daca raspunsurile sunt afirmative, continui.Daca in meseria mea m-as agata de prima intrebare, o Doamne, demult ar fi trebuit sa renunt- gasesc vreo 3/4 copii pe generatie, statutul social este ingrat, recompensele morale sunt rare, iar cele financiare sunt penibile.Eu ma consum cu dragoste si ofer tot ce am mai bun si primesc…au renuntat sa mai scoata mana din buzunar cand saluta, iar de salutat saluta numai in scoala, majoritatea.Si totusi, in fiecare dimineata ma duc cu drag la munca, stiu ca ceea ce fac este bine, incerc sa fac ceea ce trebuie cat mai bine posibil,imi place munca mea, are sens pentru mine.Si daca o minune face ca un elev sa vina si sa spuna multumesc, ce dar ceresc…
aprilie 25, 2009 at 11:10 am
Daca ai „sinucide” blogul m-ai lipsi de o sursa serioasa de informatie ca si de bucuria de a citi „gindurile” unei persoane care a ajuns (in acest spatiu , virtual) sa-mi placa foarte mult. Asa ca sunt foarte ingrijorata. 🙂
M-as bucura sa pot alunga aceste ginduri negre cu (re)amintirea faptului ca profesorul are anumite datorii fata de invatacei, ca ofera niste modele (iar blogul este forma cea mai usor „digerabila”) si ca rindurile care acum par lipsite de importanta ar putea sa-si gaseasca, in timp, rostul si cutia de rezonanta…
In ceea ce priveste „crampa scriitorului” -daca despre asta este vorba- ea trece, daca nu i se da prea multa atentie. 🙂
aprilie 25, 2009 at 3:20 pm
M-da, destul de complicata si de sensibila aceasta problema (mai ales pentru cei care apartinem mediei statistice de la pct. 1 !). Referitor la cei care sunt peste
medie, (sau sub medie ?!), „anormalii”, eu unul nu prea as vrea sa fiu in pielea lor, ma multumesc cu mediocritatea mea, care-mi garanteaza un anumit echilibru si o anumita pofta de viata … Ma gandesc, de pilda, la ce mi-ar folosi sa fiu un pictor celebru, daca m-as automutila, taindu-mi o ureche pe care s-o trimit in plic iubitei (!)…sau sa fiu un scriitor renumit, dar sa ma plictisesc de viata si sa ma sinucid, impuscandu-ma cu pusca de vanatoare (!)… Oare, prin astfel de acte extreme, nu se cade sub medie (devenind un fel de handicapati ?!)…
aprilie 25, 2009 at 8:14 pm
Laura: Nu am indoieli ca blogul despre care vorbim este folositor. Toti profesorii traiesc aceasta senzatie in Romania de azi, ca efortul si consumul lor (in primul rind afectiv) nu primeste rasplata.
Luciana: Am scris mult pina acum, asa ca nu mai am „crampa scriitorului”.Dar am simtul datoriei, intr-adevar, asa ca o sa continui cu sau fara „rezonanta”.
Bogdan: Pai da, exemplele cu pricina ies din normal, de aceea au si ramas in istoria artei/literaturii :)Si poate ca nu sunt de invidiat, pentru cit au suferit…