(Am lipsit o vreme de pe blog. M-a cam bântuit gândul sinuciderii virtuale…iată că „niciodată nu mi se va întâmpla mie” poate deveni câteodată  incredibil de real. Dar am amânat gestul, deocamdată.)

În studenţie am dat peste cartea lui Karl Leonhard, la bibliotecă, şi am citit-o pe nerăsuflate…nu ştiam atunci că o să întâlnesc în viaţă (şi chiar prin apropierea mea) atâtea tipuri de personalitate din cartea aceea. Realitatea este că personalităţile accentuate sunt mult mai numeroase decât suntem conştienţi.

Dar mai întâi mi se pare interesant de discutat despre normal şi anormal în problema personalităţii. După doi autori francezi, normalitatea poate avea trei sensuri:

1. Normalitatea statistică, care se raportează la o medie şi la frecvenţă;

2. Normalitatea funcţională, care se raportează la mijloacele şi la scopul propus;

3. Normalitatea ideală, care se raportează la normele sociale.

(1) este un criteriu înşelator pentru că la un moment dat bolile ascunse ale indivizilor pot să fie atât de numeroase încât media reală să fie mult mai spre graniţă decât ar fi de închipuit…

(2) este cel mai valid dintre cele trei pentru că este cel mai pragmatic;

(3)raportarea la normele sociale este prea fluidă. De exemplu, cineva care are un stil trash la îmbrăcăminte şi citeşte pe jos într-o librărie (tablou adesea văzut în Franţa) la noi ar fi considerat deranjat la minte şi eventual dat afară…

 

Anunțuri