Infrastructura fericirii

Mi-a rămas acest termen în minte de la ședințele recente din proiectul Starea Națiunii, când o colegă (și șefă :)) l-a adus în discuție ca reper simbolic al stării națiunii pentru domeniul calitatea vieții. Ideea era că fericirea și satisfacția vieții, chiar dacă sunt indicatori subiectivi (pe care noi deocamdată îi problematizăm în cadrul proiectului, fiind extrem de contextuali și de diferiți atât de la o categorie socială la alta, cât și între indivizi diferiți), au nevoie și de o bază materială pentru a se dezvolta. De exemplu: în ce măsură asigură salariul securitatea financiară a individului, în ce măsură dispune de concedii și asigurări sau facilități din partea angajatorului, ce nivel de bunăstare materială oferă venitul lunar mediu al unui individ cu studii superioare, la ce facilități sau privilegii dă acces un factor ca vechimea, mobilitatea sau îmbunătățirea nivelului de instruire, ș.a. Astfel, în spatele afirmațiilor din sondajele de opinie se poate face și o analiză comparativă cu țările dezvoltate sau măcar cu cele din fostul bloc comunist, cu privire la starea materială pe care și-o poate construi un individ, ca infrastructură de acces către satisfacție și fericire, ca stări subiective pe care le poate atinge doar după ce și-a asigurat securitatea de bază și confortul esențial pentru sine și familie. Dacă aruncăm o privire la nivelul acestor parametri pentru România, rezultatele sunt într-adevăr descurajatoare: astfel, angajarea nu înseamnă și scăparea de sărăcie (nu garantează ieșirea din categoria afectată de sărăcie, destul de largă în România). Lipsa infrastructurii de transport face ca un timp nerezonabil din viața tuturor românilor să se piardă pe drumuri (efectiv, din păcate) – indiferent că este vorba de drumul zilnic la serviciu, de deplasări profesionale sau personale între orașe și zone ale țării, sau plecări în concedii interne. De asemenea, mai putem privi și către alte elemente din infrastructura fericirii aflate în suferință: mărimea absurd de mică a pieței imobiliare (numărul extrem de mic al locuințelor construite în ultimii 25 de ani – care se profilează deja ca o criză, pentru că vechile clădiri construite în comunism încep să depășească 40 de ani ca vechime) și calitatea noilor construcții, realizate pentru secolul XX, nu pentru secolul XXI: absurd de monotone la nivel de concepție și spații, cu lipsuri la nivel de facilități, poziție sau accesibilitate, astfel încât căutarea cuiva care dorește să achiziționeze un spațiu dezirabil la un preț normal devine o aventură semi-imposibilă. Un alt domeniu care pare că nu se va dezvolta niciodată calitativ este turismul intern (deși, aparent, el a înflorit în ultima vreme) – și nu doar din cauza infrastructurii de transport, deși și aceasta a constituit o frână importantă. Aceeași lipsă de imaginație a furnizorilor de servicii, tratarea tuturor clienților (începând de la ofertă și până la servicii acordate) ca și cum ar fi toți „o apă și-un pământ” – relativism, lipsă de profesionalism, iară și iară…astfel încât, în final, omul de nivel material redus sau mediu în România are premise exclusiv spirituale pentru atingerea stării de fericire: este fericit doar dacă și-a propus să fie fericit no matter what …

 

Software-ul pentru Starea Națiunii

…În ciuda aparenței, în această scurtă postare nu este vorba despre software-ul pentru proiectul „Starea Națiunii”, (deși se va vorbi despre el în curând și se va și lucra intens 🙂 ) ci despre software-ul  cu „S” mare (adică softul care programează mintea colectivă – în cazul de față, o națiune – să iasă din „somnul cel de moarte” din care încearcă în van să se trezească de secole, dar nu reușește decât să adoarmă și mai adânc :(. Pentru că, nu-i așa, guvernarea  propriu-zisă reprezintă doar „executabilul”, acel „run” care trebuie dat unui program după ce a fost instalat. Așadar, între hard (=elementele concrete, materiale, ale realității) și un guvern care obține rezultate, se interpune soft-ul, programul mental care antrenează mintea colectivă și îi imprimă națiunii  „direcția” pe termen lung (și doar pe termen lung: atunci când vorbim despre națiuni, termenul mediu nu există).

Or, acesta este motivul pentru care am citit programul noului guvern la fel de contrariată ca alți cititori din spațiul public. Nu aduc în discuție aici lipsa capitalului de încredere în români, în guvernanți sau întrebările privitoare la viitorul spațiului european, la riscurile crizei mondiale ș.a. Nu aduc în discuție nici optimismul nejustificat și elaborarea programului de guvernare prin abstracție față de orice factor extern (de parcă țărișoara noastră ar evolua în imponderabilitate față de influențele europene și internaționale – economice, financiare, etc.) – nu le aduc în discuție nu pentru că nu ar avea importanță, ci pentru că ar lua, la rândul lor, zile întregi pentru dezbatere.  Aș sublinia, însă, ca primă lipsă a programului, faptul că face abstracție cu totul de elementul amintit mai sus – „soft-ul” pentru realizarea obiectivelor, iar acest soft se construiește, în primul rând, la nivel identitar. „Cine sunt eu?” și „Pentru ce trăiesc și lucrez?” – la întrebarea aceasta, indivizii care făceau parte din populațiile cu care s-au construit imperii au dat un răspuns specific, în ingredientele căruia se aflau, între altele: mândria de a aparține unei anumite națiuni/colectivități, satisfacția relativă a vieții, încrederea în viitor, dorința de implicare, sentimentul de a face parte dintr-o lucrare colectivă măreață, conștiința de a evolua (indiferent pe ce dimensiune și ce sens se petrece evoluția), convingerea că își construiesc/determină destinul personal în cadrul lucrării colective la care contribuie…Ori, dacă trecem în revistă aceste elemente ale programului mental, nici unul dintre ele nu se regăsește în peisajul simbolic actual al națiunii noastre. Da, există rezerve, există potențial și există, în ciuda pierderilor, multe lucruri bune care ar putea fi valorificate, numai că șirurile teribile de dezamăgiri din ultimii 25 de ani au reușit doar să îngroape acest potențial (România profundă, cum este denumită adesea) din ce în ce mai adânc. Este o iluzie să creadă niște guvernanți (nu doar cei actuali, oricare) că, după o asemenea evoluție, acest potențial s-ar putea descătușa ușor. Iar în lipsa lui, orice sector optimist din cele incluse în programul de guvernare va fi realizat cel mult de suprafață și superficial.

 

Alienarea digitală

În ultimele luni, clivajul între cei care „trăiesc în mediul digital” comparativ cu cei care  „trăiesc în mediul real” s-a adâncit. Observăm, în primul rând, că prima tabără câștigă din ce în ce mai mulți adepți: fie că noile gadgeturi sunt din ce în ce mai prietenoase și mai accesibile, fie că ele prezintă o serie de oferte de nerefuzat și creează dependențe, fie că utilizatorul (de la Generația Net în jos) „s-a născut” cu mediul virtual activ și a ajuns să îl considere mai real decât cel fizic. Imaginea utilizatorului sub 30 de ani, care merge pe stradă cu smartphone-ul în mână și cu câștile în urechi, total desprins de ce se întâmplă în jur, a devenit familiară. În acest context, în metrou, cam 70% dintre călători au aceeași aparență – încât, de fapt, ei nu mai sunt fizic prezenți în locul respectiv. Ei au ales, astfel, să aibă control asupra mediului în care se află plasați: nu pot controla proximitatea fizică, dar pot controla cu cine și unde își petrec timpul; nu este posibilă deocamdată teleportarea fizică, dar este posibilă teleportarea minții, cea care se realizează cu ajutorul smartphone-ului fermecat. Așadar, legăturile contextuale și-au pierdut orice putere: chiar și la lucru, angajații tineri vor fi din ce în ce mai alienați, pentru că, ori de câte ori este posibil, vor alege mediul „lor” controlat (unde se află în contact preponderent cu peers – comparativ cu cel fizic, în care trebuie să dezvolte contacte umane și profesionale cu oameni diverși sub aspectul vârstei, personalității și stilurilor de viață). Chiar și numai din acest motiv, setarea contactelor sociale în imperiul virtual este dăunătoare. Un alt motiv este acela că, oricât de ademenitoare este comunicarea în mediul virtual, ea nu este niciodată completă și, prin urmare, conține un mare grad de iluzionare (pentru că detaliile care lipsesc sunt completate de imaginația utilizatorului, întotdeauna convergent cu ceea ce vrea să perceapă).

Pe de altă parte, cum spuneam, extragerea utilizatorilor din mediul fizic îi dezumanizează. Cum se simte cineva să fie în mediul fizic (la metrou, de exemplu) și să aibă nevoie de ajutor (s-a întâmplat recent unei colege) și să nu îl primească pentru că trei sferturi din oameni nu observă ce se întâmplă în jur, iar restul de un sfert manifestă nepăsarea caracteristică în mediul social românesc? Acesta este unul din argumentele cele mai evidente, dar se poate merge și mai departe cu analiza. Care sunt efectele la nivel colectiv? Se pierde interesul pentru acțiunea civică (de exemplu, mersul la vot) – pentru că generația digitală nici măcar nu mai este informată cu privire la ce se întâmplă în mediul fizic, și atunci nu ar putea să acționeze rațional, nici măcar dacă la un moment dat ar dori. (Aceasta este, de altfel, o explicație parțială cu privire la tsunami-urile virtuale care se creează în favoarea unor acțiuni politice – sunt strict valuri produse din reacții emoționale combinate cu ignoranță).

Solidaritatea socială (care s-a pierdut în România pe diverse căi, nu doar pe calea migrării contactelor sociale în mediul online) dă seamă de robustețea unei colectivități, de rezistența și stabilitatea ei internă și, în ultimă instanță, de capacitatea de mobilizare a resurselor și de a face performanță, în final. (Dar despre aceasta, într-un articol viitor.)

 

Indicatori de proces versus indicatori de stare în diagnoza națiunii

Oricine ar încerca, pentru o diagnoză a sistemelor la nivel național, că culeagă perspective de experți și perspective statistice (date publicate în mediul virtual) ar percepe repetat aceleași aspecte, endemice la români: toți experții au păreri destul de atractiv exprimate în workshopurile de proiect, dar le exprimă mai curând verbal decât în scris (scrisul cere mai mult timp și, pe deasupra, rămâne ….:) ); toți au idei cu privire la subiectele sensibile din aria lor de interes, dar au prea puțină practică de a le dezbate în colectivul lor de proiect (acesta este un minus al culturii noastre academice); în fine, când vine vorba de operaționalizare, unul din elementele de metodologie pe care le cerem oricui vrea să articuleze un proiect serios, mai nimeni nu este dispus să treacă la fapte…

De ce aduc acest aspect în discuție? Pentru că, dacă am sonda opinia colectivă, majoritatea ar fi de părere că strategiile la nivel național (fie ele sectoriale sau nu) se află în mâna unor experți, care le dezvoltă „ca la carte”. În loc de asta, cine vine cu lupa (ca să nu spunem microscopul) constată că aceste strategii nu numai că nu au avut continuitate (asta se comentează demult în spațiul public) dar nici nu au fost construite pe bază unor date, metode sau algoritmi pertinenți. În fapt, strategiile se construiesc sub influența a două seturi de factori: factorii contextuali interni (ce crede X/ce crede Y la nivel înalt, sau dacă X, Y și Z cred la unison că ar trebui rezolvată o anumită problemă…) și factorii de necesitate externi (ce spune mama Europă că ar trebui făcut…)

Iar acum, revenind la operaționalizare, nici un concept din cele ce privesc starea națiunii nu se poate discuta fără operaționalizare…altfel, vom constata că, dintr-un colectiv de experți de nici 20 de oameni, fiecare în parte dă un sens diferit conceptului de starea națiunii sau celui de sănătate a națiunii… și, câtă vreme nici măcar limbajul nu este comun, acel colectiv de experți nu are cum să rezolve o problemă.

Pe de altă parte, dacă este să revenim la ideea de indicator, cine examinează datele existente (pentru România, în special) observă o serie de lucruri: (a) Indicatorii se referă mai mult la aspecte de stare decât de proces (ex. câte școli avem, care este numărul de profesori, câte paturi de spital, etc.). Aceste cifre, însă, nu spun nimic cu privire la starea națiunii. Pot să existe oricâte școli, dacă profesorii și elevii nu sunt motivați rezultatele vor fi dezastruoase (cum și sunt). Pot să existe oricâte spitale, dacă nu sunt medicamente și doctori bine pregătiți, bolnavii care ocupă paturile vor fi la mila lui Dumnezeu… (b) Nu există un obiectiv sau obiective naționale. Se presupune în mod unanim (dar nu știu de ce se asumă în mod nediscutabil) că România trebuie să urmeze obiectivele europene. Dar obiective proprii (indiferent dacă converg sau sunt diferite de cele europene) nu ar trebui să aibă?… Se pare că ideea proiectului de țară este ocolită de majoritatea agenților care ar trebui să îl inițieze sau faciliteze (dacă nu sunt în stare să îl construiască)…