Descoperirea de sine prin noile competenţe

(O perioadă incredibil de aglomerată tinde să se relaxeze. Vacanţa nu va fi chiar vacanţă, va fi un experiment, dar va fi oricum mai bine decât în ultimele două luni.)

În ultima vreme se foloseşte tot mai des verbul „a descoperi” în comunicare (marketing, publicitate). Descoperiţi o ţară/un brand/o activitate/un loc de vacanţă…Verbul a descoperi, ca şi a călători, este considerat ca acţionând numai exterior. De fapt, în multe cazuri, descoperirea orientată insistent spre exterior tinde să mascheze un gol interior. Descoperirea cu adevărat pasionantă şi fără de sfârşit este cea interioară: atunci când cineva află că este capabil de lucruri de care nu se credea în stare. Eroismul, de exemplu, este o stare care nu se întâlneşte ca stare continuă, apare în împrejurări excepţionale. În scurta mea vacanţă, am revăzut filmul în care Dustin Hoffman salvează pasagerii dintr-un avion american aterizat forţat dar, din cauza antecedentelor şi al unor detalii, faptele sale sunt atribuite altcuiva.  Filmul, cu toate clişeele tipic americane, arată un adevăr crud: în loc să caute în ei acele calităţi umane excepţionale de care sunt şi ei capabili, oamenii deveniţi „publicuri” savurează numai eroismul de celuloid, cel apt să „joace” comedia de pe sticlă.

Dar nu numai eroismul poate fi dat ca exemplu de calitate descoperită în călătoria interioară. Orice competenţă proaspăt constatată sau câştigată, orice capacitate nouă care are darul de a configura mai clar universul interior al cuiva are o valoare. Iar dacă are un impact pozitiv asupra vieţii grupului, cu atât mai bine…de altfel, valoarea competenţelor noi în descoperirea de sine este aceea că ele îşi dovedesc utilitatea imediat, din practică. Ce este mai important este credinţa că aceste calităţi există şi dorinţa de a le descoperi.  Cu alte cuvinte, discover the world trebuie înlocuit cu discover yourself.

 

Complexul superiorităţii

S-a vorbit destul de mult, în anii trecuţi, despre complexul inferiorităţii. Însă despre complexul superiorităţii, mai puţin – nu numai că acest complex este mai greu de detectat (se confundă uşor cu o trăsătură pozitivă, respectul de sine) dar ţesătura frământată a vremurilor noastre favorizează manifestarea tupeului, care este forma sa extremă. Complexul superiorităţii se bazează pe nevoia de recunoaştere a unor însuşiri din interior (deşi nuanţele şi obiectivitatea acelor însuşiri sunt discutabile), pe când extrema sa, tupeul,  se bazează  pe mimarea lor. Nu mai departe decât în viaţa profesională, putem vedea o serie de „consultanţi” consacraţi, care sunt departe de a lucra  ireproşabil, şi îşi deghizează superficialitatea sub  fel de fel de măşti. În realitate, ceea ce le lipseşte este o formare sănătoasă, pe care nu mai au timp să o recapete…

Dar aceasta este doar una dintre direcţiile posibile de reflecţie. O altă direcţie este îmbinarea (curioasă) între complexul superiorităţii şi stima de sine scăzută. Nimic nu este prea bun pentru mine se poate combina cu sunt slab şi nu merit nimic….ceea ce duce, mai departe, la o atitudine pasivă: aşteptarea legată de un partener ideal/ o poziţie profesională mult dorită /o relaţie de vis sau pe scurt, a unei soluţii din afară, în timp ce eforturile proprii sunt minime sau nu există…de prisos să spunem care va fi rezultatul acestei atitudini :). În viaţa unui om se materializează doar ce este capabil să manifeste prin el însuşi, fără ajutorul altcuiva.