inteligenţa spirituală


(Titlul acestei postări nu îmi aparține, este titlul unui film despre surorile Bronte (film din 2016) care a devenit, pentru mine, emblema acestei toamne în care doar natura a rămas frumoasă…în timp ce energia care se desfășoară în spațiul social este una haotică.)

Ce înseamna umbletul invizibil prin acest lan al vieții, de fapt? În primul rând, se referă la oamenii sănătoși (sau care ar fi putut fi sănătoși…) dar pe care o situație delicată în familie (un membru al familiei bolnav cronic, o rudă cu o dizabilitate sau dependentă) îi marchează pe viață și îi scoate, practic, din societate. Ei încă mai sunt prezenți, au ocupație, sunt integrați într-un cerc social redus, eventual. Dar traseul lor social devine invizibil pentru că au o mulțime de limitări, pe care ceilalți încetează să le observe, din superficialitate, egoism sau lipsă de empatie. Răspunsul din partea celui/celei în cauză creează cu ușurință un cerc vicios: ei înșiși devin exagerat de discreți pentru că sunt o mulțime de lucruri despre care nu pot să vorbească – sau dacă ar vorbi, ar întâlni rar înțelegerea sau compasiunea altcuiva – pentru că nu este vorba de simple frustrări, ci de un sentiment adânc de nedreptate, de senzația inutilității sau a limitării unui proiect personal și de imposibilitatea de a repara lucrurile pentru persoana dragă care a suferit.

Al doilea sens al expresiei este însă mai subtil. Este vorba de oamenii care trec invizibili pe scena socială pentru că sunt atât de mult „înaintea vremurilor” (din punct de vedere energetic și spiritual) încât, devenind defazați față de comunitatea respectivă, nu mai au cum să comunice cu ceilalți, nu se mai produc suficiente conexiuni energetice ca să se realizeze comunicarea. Este și cazul mai multor autori literari (inclusiv a celor despre care vorbeam la începutul postării) ale căror opere vor rămâne mereu actuale, tocmai pentru că vorbesc despre suflet și integritate, într-o societate încremenită în proiect…

 

Reclame

Și în familiile de calculatoare, la fel ca în cele umane, o privire aruncată la ani distanță constată, simultan, situații schimbate radical, dar și detalii rămase pe loc, ca și cum ar fi fost imuabile. De altfel, și revederile unor oameni apropiați, la intervale mari de timp, suferă de același efect optic…pe de o parte, par „neschimbați”, pe de altă parte, atât comportamentul, cât și semnele discrete de pe figura lor atestă trecerea de neoprit a timpului. 

În casa de pe deal, privirea venită de la aproape patru ani distanță avu un rezultat mai degrabă surprinzător. Calculatorul alb, ultimul intrat în scenă după pierderea fratelui roșu și a celui vișiniu, se dovedi acum de o vârstă deja respectabilă, fiind atât de încărcat cu informații, încât se mișca încet, ca un om bătrân…. și, în urma unor defecțiuni succesive, rămăsese fără stomac și se hrănea printr-un fir, direct de la sursă. Totuși, nu doar pentru că fusese deosebit de cuminte și de folositor, dar avusese și o serie de trăsături personale care nu se mai întâlneau la generațiile din ce în ce mai trăznite care apăreau pe piață (cum ar fi mâini îndemânatice, o minte clasică și extrem de bine calibrată), stăpâna menajeriei nici nu se gândea să îl pensioneze. Astfel, în urma unor discuții de aliniere reciprocă, îi promise un număr foarte mare de zile libere, cu condiția de disponibilitate permanentă. Oferta era imbatabilă, așa că nu se mai vorbi de pensionare, deocamdată…

Dar cum arătau ceilalți doi frați (pentru că ultimul an adusese încă doi frați noi în casa de pe deal)? Hmmm…e greu să ai atâtea calculatoare bune în familie și combinația să nu fie satisfăcătoare, dar asta este! Primul dintre noii frați era argintiu, dintr-o familie nobiliară care avea un măr strălucitor ca blazon, și fusese venit pe o filieră profesională. Prietena îl acceptase cu reticență, bănuind că un asemenea personaj sofisticat va necesita măsuri speciale de adaptare. Bănuielile se transformară în certitudine când observă că arătosul personaj, deși avea o condiție fizică și mentală nemaipomenită (extrem de rezistent, memorie cuprinzătoare, consuma extrem de puțină mâncare și lucra ore întregi pe mai multe fronturi fără să ceară nimic) avea și câteva defecte supărătoare. Cel mai supărător era că era destul de versatil, schimba subiectul când îți era lumea mai dragă – și, crezându-se prea deștept, corecta tot timpul interlocutorul. În plus, în loc să folosească mâna dreaptă, folosea mâna stângă (și invers – și avea degete atât de fine!); prin cutiuța mentală, toate cele de trebuință (sistemele logice) erau așezate într-un alt loc decât ar fi fost de așteptat, și avea tot felul de ritualuri pe care un om grăbit le înghițea cu greu (de exemplu, orice document trebuia întâi împăturit în patru înainte de a fi dat la o parte). Așadar, deși atât de cuceritor în hainele lui argintii, atât de slim și de competitiv, frumosul digital părea imposibil de inclus în colecția funcțională din casa de pe deal. „Nu am încotro, așa că la serviciu o să lucrez cu tine”, îi spuse stăpâna casei. „Ești prea ușor de transportat și faci echilibristică la ședințe cu orice în brațe, așa că tot ești bun la ceva….”. Însă relația părea de nereparat. Cum ar fi putut să se înțeleagă un calculator non-conformist, dintr-o cultură străină, cu o stăpână a casei atât de tradiționalistă!

Aceste ciudățenii, împreună cu dizabilitatea calculatorului alb, îl aduseră pe cel de-al treilea frate în casă. Pe la mijlocul verii, stăpâna casei hotărî că are nevoie de un exemplar clasic, mai puțin independent și tricky decât cel argintiu, dar mai sănătos decât cel alb. Într-o zi nu prea norocoasă la maternitatea de calculatoare, primi, după recomandarea asistentului care i-l selectă, un bebeluș verde metalizat. Arătos și acesta, elegant, inițial păru să fie personajul de care avea nevoie, dar ce să vezi! Avea și acesta sofisticarea lui…degetele din nou prea fine, și mintea nu era deloc în regulă! Memoria de scurtă durată nu funcționa, și se comporta mai bine cu extensii. Instrucțiunile nu erau nici ele comode (o listă lungă care le făcea să fie greu accesibile) și, într-o seară, se trezi brusc cu convingerea că era bondar, nu calculator, și bâzâi toată seara. 

Ce să mai creadă cineva bine intenționat? În aceste condiții, stăpâna casei rezolvă relația cu cel argintiu, îi trecu cu vederea ciudățeniile, și deveniră destul de buni prieteni, mai ales după ce observă ce voce frumoasă avea și cum nu obosea niciodată să cânte, chiar dacă muncea din greu….

Există o serie de personaje – din păcate, frecvente în spațiul public și uneori extrem de vizibile în spațiul mediatic – care trăiesc și chiar își întemeiază ascensiunea profesională pe baza preluării și/sau subtilizării energiei altora din mediul proxim. În această postare nu voi vorbi despre cei care „se lasă exploatați” de bună voie, datorită unor probleme emoționale nerezolvate (de exemplu, tema dominării de către oricine cu autoritate, datorită unei relații nerezolvate cu tatăl, sau tema complianței cu orice preț datorită unei traume create prin abandon). Acestea se situează, mai degrabă, în sfera patologiei psihologice care facilitează schimburile energetice în defavoarea celor care cedează energie. Aș vorbi, însă, despre mecanismele de preluare și de furt de energie, pentru că acestea sunt mai puțin cunoscute, ca și despre manifestarea lor în contexte publice (cum ar fi, de exemplu, interminabilele și uneori inutilele ședințe din mediul instituțional sau de management de proiect).  La nivel de comportament, „exploatatorii” se manifestă printr-o serie de elemente destul de ușor de recunoscut: monopolizarea timpului de discuție prin conținuturi nerelevante (care urmăresc să plictisească/enerveze audiența), contrazicerea interlocutorilor de dragul de a contrazice (cu toate că punctele de vedere exprimate nu sunt coerente între ele), negarea ierarhiilor și a responsabilităților asumate (prin omiterea unor trepte ierarhice și a rolurilor prescrise) sau chiar sabotajul implicit. Acestea sunt elementele de comunicare care pot face parte dintr-o strategie de destabilizare energetică, însă mai sunt și cele emoționale (care se aplică, evident, doar în colectivele în care pot fi exploatate asemenea corzi, de tip afectiv): îngrijorările exagerate, apelul la emoții, amintiri și valori comune, reproșurile, conflictele mocnite sau deschise. Acestea din urmă, de altfel, sunt întotdeauna cereri mascate de energie din partea celor care le provoacă (și se manifestă mai des în sfera personală decât în cea profesională sau publică, deși le putem întâlni frecvent și în aceste medii). În toate cazurile, persoanele care au lucrat la echilibrul lor emoțional și la armonia lor internă (obținând, astfel,  prin centrarea pe sine, un nivel energetic superior celorlalți) au de pierdut, pentru că descentrarea (care se produce lesne la indivizii de bună credință și neinițiați în ABC-ul energetic) se produce imediat dacă ei cad în capcana: supunerii, complianței, îndoielii,  regretelor, schimbării de atitudine, sau pur și simplu a lipsei de protecție.  Despre mecanismele de protecție este foarte mult de discutat (într-o postare viitoare), însă un aspect este sigur: destabilizarea energetică se produce mai ușor în mediul real, unde proximitatea fizică permite mai mult utilizarea acestor tactici intuitive din partea vânătorilor de energie. M-a întrebat cineva, de curând, dacă destabilizarea energetică (sau furtul și atacul energetic, ca variante mai dure) se poate produce și la distanță (prin mediul online sau pur și simplu la distanță): răspunsul este da, numai că, dacă este să ne referim la situațiile din mediul online, ele permit un control mai mare al situației de către utilizator, care poate să se extragă din interacțiuni cu mai mare ușurință. Așadar, iată și unul din avantajele vieții virtuale, într-un context în care dezavantajele se accentuează în ultima vreme…

Spuneam, cu ani-lumină în urmă, că viața este un șir de lecții pe care oamenii le asimilează și le integrează în comportament fie mai bine, fie mai superficial, fie le ratează total. Ratarea totală a lecției se petrece atunci când împrejurări de viață percepute negativ (spun percepute, pentru că efectul lecțiilor de viață este pozitiv, chiar dacă par negative 🙂 ) se repetă identic sau se înrăutățesc, iar personajul se simte din ce în ce mai rău.  De obicei, ca la orice școală, și la școala vieții decizia de a învăța aparține exclusiv personajului respectiv: consilierii, psihologii, terapeuții pot doar să interpreteze (fiecare în cheia proprie) înțelesul întâmplării respective și, cel mai des, să acorde un sprijin secvențial celor invitați să evolueze încet spre un alt nivel spiritual. Lecția este în întregime experimentală, iar protagoniștii învață datorită simțului natural, cu motivația de a-și îmbunătăți viața pe diverse niveluri. Motivația cea mai intensă de învățare spirituală o au cei care au sarcinile cele mai grele de rezolvat (o familie dificilă, lipsuri materiale, limite fizice sau de sănătate, etc.) iar spirala învățării începe să aibă efect în momentul în care își dau seama că banii sau rezolvările de tip materialist-pragmatic nu aduc rezolvarea (și acestea nu aduc rezolvarea la nici una din problemele cu adevărat importante în viață).

Profesorii sunt prezențele active în momentul respectiv – pot fi persoane noi (care par să răsară întâmplător), sau pot fi cunoștințe, prieteni sau rude redistribuite într-un rol nou. Profesorii, prin comportamentul lor, fie semnalează probleme de care protagonistul nu a fost conștient, fie  repun pe canavaua prezentului probleme vechi și considerate rezolvate: poate fi vorba de dependența materială, obsesia de a găsi iubirea perfectă, dorința de a fi primul în plan profesional, căutarea popularității sau, dimpotrivă, frustrări foarte vechi și probleme nerezolvate în relația cu părinții sau frații, etc. Examinatorii (despre distincția profesori – examinatori am mai vorbit, nu demult) sunt cei care vin după o perioadă de timp în care problema respectivă părea să fi ieșit din „agenda actualității” personajului respectiv, și verifică, prin activarea acelorași registre (în alte contexte, dar subiectul este același 🙂 ) în ce măsură lecția a fost invățată de cel examinat, care este așteptat să dea un alt răspuns.

Pe de altă parte, examenele  nu se petrec neapărat în forma evidentă a relației examinator – examinat. Examenele pot veni și într-un mod mai complex, atunci când o configurație de viață considerată rezolvată se repetă în viața cuiva (exemple: al doilea divorț în urma violenței soțului; a patra destrămare a unei relații de cuplu care s-a desfășurat la distanță și în care personajul feminin a făcut multe compromisuri pentru păstrarea relației). Este posibil ca lecțiile anterioare să fi fost atât de grele, încât personajul respectiv să cedeze nervos de la începutul examenului și să se simtă depășit (ă), însă aceasta este doar consecința imediată a stresului (în general, oamenii sunt bine echipați psihic pentru a face față acestor situații, trebuie doar să devină conștienți de resursele pe care le au). Pe de altă parte, aceste examene nu conțin o singură probă sau un singur răspuns (corect sau incorect) ci o mulțime de grile (metaforic vorbind) – cu alte cuvinte, cel/ cea examinat (ă) poate să dea o parte din răspunsuri corect, iar o parte incorect (pe primul exemplu de mai sus: femeia decide să divorțeze mai repede decât în primul caz, însă insistă să păstreze numele soțului 🙂 – ș.a.).

Cum facem, însă, diferența între o lecție de viață care se repetă (pentru că personajul nu asimilează nimic) și un examen? Este destul de greu de făcut diferența, într-adevăr, pentru că situațiile se izolează destul de greu în tabloul complicat al existenței. În primul rând, examenul este mai scurt decât lecția (perioada pe care se întinde este mai scurtă decât lecția inițială); în al doilea rând, situația de examen nu este la fel de complexă ca în cazul lecției: aceasta din urmă conține numeroase elemente adiționale, implică mai multe personaje, poate avea evoluții colaterale în existența personajului. Examenul, în schimb, este ceva mai liniar, va relua problema principală într-un mod simplificat față de situațiile anterioare. Iar în final, la nivel de consecință, examenul poate fi, în mod paradoxal, pus între paranteze în existența individului: după ce această etapă ia sfârșit în mod pozitiv, personajul constată că viața de dinainte s-a reluat în mod aproape identic.

Observ în ultima vreme că, până și în spațiul cotidian convențional, au început să fie mai des întâlnite analizele improvizate din sfera energetică. Adică, mai mulți oameni care cu niște ani în urmă nu erau interesați de „poveștile cu energii&terapii” au început să se intereseze și să le acorde importanță. Atât de mult, încât chiar în conversațiile retrospective de genul „de ce s-a întâmplat cutare lucru” (conversații care de obicei evoluau către cauze obiective, vizibile, sau deviau către circumstanțe raționalizante) traseul discuției este diferit. Oamenii încep să se întrebe care este rațiunea spirituală din spatele acelei întâmplări. Este adevărat că uneori lecția este atât de dureroasă, încât nimeni nu poate să nu arunce o privire înapoi, în propria viață și în balastul spiritual care s-a format.  Deci, anamneza spirituală presupune interpretarea schimbărilor și evenimentelor survenite în viață prin prisma dezvoltării Sinelui și a congruenței cu Dumnezeu cel omniprezent. O astfel de perspectivă presupune că tot ceea ce se întâmplă („trimis de Dumnezeu”) a primit implicit și acordul inconștient al Sinelui persoanei în cauză (Sinele interior fiind tot o parte din Dumnezeu). Și într-adevăr, de multe ori vedem cum oamenii primesc cu o pasivitate (de neînțeles pentru alții) anumite evenimente care pot fi considerate negative în viața lor – sau, mai mult, pregătesc inconștient anumite evenimente să se întâmple, ca și cum ar fi informați dinainte despre turnura pe care o vor lua împrejurările.

Dar în fine, cum se face anamneza energetică? Există factori care ar trebui regăsiți obligatoriu? Este o recompunere a unor detalii de viață și evoluții în plan personal  din trecutul apropiat, din altă perspectivă. În primul rând, ținta dezvoltării spirituale este cea a dezvoltării Sinelui, așadar rostul unei asemenea analize vizează descifrarea și însușirea unei lecții de viață sau a unui semn/unei orientări. În al doilea rând, deși pot să se amestece unii termeni și să creeze confuzie în discurs, anamneza energetică nu este o analiză dedicată altora (trebuie făcută la persoana I sau cel puțin în colaborare cu actorul social analizat). În fine, o trăsătură persistentă în asemenea demersuri este incertitudinea – dar, ca element corelativ, interpretările pot fi verificate prin efect (respectiv, o „interpretare bună”este aceea care creează un echilibru, iar cauza perturbatoare e atenuează). Pe de altă parte, nu trebuie să se confunde anamneza cu lecția de viață (ca sens) cu toate că cei doi termeni se intersectează. Prima se aplică în orice împrejurare, cu dorința de a descifra un pattern de evoluție, și este mai rațională și mai explicită ca stil; cea de-a doua se referă la împrejurări care afectează pe subiectul analizei, și care pot reprezenta, aparent, o pierdere.

Am ezitat înainte de a pune titlul acesta postării (prefer termenul „forță” în loc de termenul „putere”) însă l-am lăsat astfel, tocmai pentru a-l lega de documentarul care a rulat până de sărbători la TVR1 (pe numele american Kindness Diaries)documentar din care am prins doar ultimele episoade. Pentru cei care nu l-au văzut, documentarul este despre un „vânător” al bunăvoinței într-o călătorie în jurul lumii (călătorie care se face numai în baza unor asemenea gesturi mici, făcute de oameni care nu îl cunosc). Experiențele petrecute de-a lungul mai multor luni (în formula integrală a filmului) sunt într-adevăr inspiratoare, iar ideea centrală este de natură spirituală: binele (împreună cu asociatele lui, generozitatea și altruismul)  reprezintă una din cele mai puternice energii care circulă în oceanul universal, iar cei care aleg să îl răspândească în lume îl vor primi înapoi, amplificat exponențial. Și chiar așa se întâmplă…

Dar, deși aceasta este ideea impresionantă care se desprinde din film, pentru mine nu este și cea mai importantă. Subiecții din film fac gesturi de ordin material, de tipul pay it forward: fiecare donează ce poate (un acoperiș pentru noapte, o reparație gratis, o porție de mâncare, etc.). Însă esența pozitivității unui gest nu este aceasta (chiar daca forma materială este cel mai ușor de înțeles), ci energia care l-a determinat (cum ar fi compasiunea, empatia, capacitatea de a renunța la o mică parte din confortul personal pentru altcineva, mai puțin norocos). Care sunt ideile pe care le derivăm în continuare de aici (ca la matematică :))? În primul rând, capacitatea acestor gesturi mici de a se agrega în energii de amploare și de a duce la realizări mari: după cum spune autorul filmului, Leon Logothetis, „un val de generozitate m-a dus în jurul lumii”. În al doilea rând, ierarhizarea faptelor bune se face după nivelul fiecăruia (și așa ajungem, fără să vrem, la pilda celor zece talanți…): cei care au mai mult (în sens spiritual, nu în sens material, bineînțeles) trebuie „să dea” mai mult. În acest ultim caz, gesturile lor generoase iau o altă formă, mai puțin palpabilă – vizibilă la nivel complex (de exemplu, de a soluționa o dilemă foarte grea a cuiva, sau de a interveni într-un moment de mare nevoie). Respectiv, cei care sunt posesorii unor resurse rare (informație, cunoaștere, capacitate de formare, minte clară, experiență…) pot multiplica binele la un alt nivel (cum face și autorul, de altfel). Și, în fine, ultima observație se leagă de faptul că manifestarea autentică a  binelui nu poate fi programată: el poate apărea doar spontan, ca întâmpinare a unei nevoi clare sau a unei cereri. De aceea, gesturile programate pe care le fac de obicei (cel mai des, de Crăciun :)) oamenii sau companiile în societatea consumeristă și din ce în ce mai decuplată de sinele uman autentic nu au aceeași valoare….

În universul inefabil în care ne aflăm – și care pare haotic, dar de fapt e guvernat de legi – fiecare vibrație atrage alte vibrații cu care rezonează (fie că rezonează în cheie similară, fie că rezonează în cheie complementară). De ce un individ se întâlnește frecvent, comunică și se apropie de o serie de oameni, iar pentru alții este aproape invizibil? Pentru că de primii îl leagă corzi vibraționale, care se materializează, de fapt, în substanța relației. De fapt, dacă sapă puțin mai mult în Oglinda respectivă (pe care a atras-o indiferent în ce calitate: de prieten, partener de cuplu, asociat, vecin, coleg, profesor sau discipol) și este suficient de lucid ca să își recunoască temele active de pe agenda cu probleme interne, va identifica destul de repede coarda vibrațională (una sau mai multe) care a atras către el, dintr-un Univers infinit în posibilități, exact persoana respectivă. Poate fi tema îngrijirii părinților, tema sacrificiului pentru copii, tema dependenței de genul opus, sau dimpotrivă, tema însingurării, a înstrăinării, a acumulării, a siguranței, etc. Mereu există un aspect nerezolvat sau un blocaj (o lecție care se repetă), iar persoana respectivă (Oglinda apărută ca din neant) funcționează ca un tovarăș de drum voluntar într-o scurtă călătorie a sufletului în care fiecare încearcă să-și vindece aceeași problemă (problemă care îmbracă nuanțe particulare în fiecare caz). O astfel de întovărășire – miraculoasă, de fapt – se petrece din mai multe motive. În primul rând, prin comunicare cele două persoane își pot transmite mesaje importante sau pot înregistra statusul problemei (este ca un work-in progress dintr-o cercetare academică – ca să glumim puțin…); în al doilea rând, fiecare poate oferi experiențe, soluții sau informații importante în efortul de soluționare al celuilalt; în al treilea rând (chiar dacă al treilea motiv este cel mai discret) fiecare contribuie la menținerea problemei pe lista de priorități a celuilalt, prin reamintire constantă (e ca și cum și-ar vedea problema afișată zilnic, pe un banner :)). Și în fine – am lăsat la urmă cel mai important motiv – unde-s doi, puterea crește, adică tovarășii de drum se motivează și își stimulează reciproc forța interioară.

Și, ca privire finală a mecanismului unei relații bazate pe rezonanță, nu este doar rezolvarea problemei similare care contribuie la menținerea relației, ci mai ales faptul că, prin corzile vibraționale, se naște un tip de cunoaștere a priori care determină o încredere (uneori) nelimitată între cei doi termeni ai relației. Și totuși, drumul este temporar pentru că nici un repertoriu de probleme și nici o agendă a sufletului nu sunt identice cu altele – așadar, când s-a rezolvat problema sau blocajul și se trece în faza următoare, și relațiile se transformă. Nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul evoluează…

 

 

Pagina următoare »